"Motanul în adidaşi" sau necazurile

"Motanul în adidaşi" sau necazurile unui scriitor de geniu

Tînărul scriitor Hariton B. Trasnea îşi freca mîinile mulţumit. Terminase corectarea ultimului capitol al romanului său „Motanul în adidaşi", care se voia o replică modernă a vestitei cărţi „Pisica în cizme". Mai trebuiau bătute la maşină cam 150 de pagini. Dacă putea să-l enerveze ceva pe lume, asta era: să dactilografieze. Se uită la manuscris. Era oribil! Un scris infect, trebuia să recunoască. Ştersături, trimiteri, reveniri, totul într-o învălmăşeală haotică. Cu un gest scurt, îşi aruncă părul de pe frunte şi îşi îndreptă umerii: în fond, toţi marii romancieri aveau scrisul aproape ilizibil! Şi, dacă era să se ghideze după acest lucru-de bun simţ, rezulta că talentul lui e sclipitor şi acesta va fi romanul secolului...

Sorbi din ceaşca de cafea şi îşi stinse ţigara. Mda, era bine. Vorbise cu editorul şi aflase că, deşi avea o oarecare întîrziere, la sfîrşitul lunii următoare, cu un pic de noroc, cartea apărea în librării. Desigur, îi trebuia o copertă la înălţimea scrisului său de geniu, aşa că îi dăduse indicaţii precise graficianului... Nu mai rămînea decît să vină dactilografa. Ah, dactilografa! Dupa ce că-i oferea o pîine, la început făcuse nazuri: auzi, cică să-i dea manuscrisul acasă!

Talentatul Hariton începu să se enerveze din nou. Dar sincer nu înţelegea o asemenea pretenţie. Păi, dacă-l pierde?! Sau îl păteaza cu ruj de buze, vai, ce infamie! Simţi fiori reci pe şira spinării. Îşi aprinse o ţigară ca să se calmeze. Îi tremurau mîinile. Ei da, şi oboseala era de vina. Ce ritm infernal! Bine că i-a dat papucii nesătulei ăleia! Nu putea nega, era o dactilografă excepţională; bătea cu o viteză uluitoare, aproape fără să se uite pe claviatură. Asta îl şi stînjenise în prima zi. Îşi încrucişase picioarele lungi sub biroul lui şi mîngîia clapele privindu-l fix cu ochii ei albaştri. Hariton îi dicta şi, din cînd în cînd, îşi arunca privirea asupra genunchilor ei rotunzi. Era o damă de rasă, ori Hariton avea convingerea că se pricepe. Cu greu îşi lua ochii de la privelişte şi îi dicta, în continuare, mai poticnit, cu glasul uşor răguşit. Îşi amintea de parcă ar fi fost ieri: ajunsese la pasajul în care Motanul composta vioi a treia damă. Primele două zăceau pe covor, aproape leşinate. „Îi puse picioarele pe umeri şi brusc îi introduse penisul în anus..." Aici, Hariton percepuse un sunet ciudat dinspre birou, dar nu s-a întors către dactilografă, dictîndu-i mai departe: „Femeia gemu gutural şi se cabră puternic..." Lili, dactilografa, icnise înăbuşit. Abia atunci tînărul scriitor şi-a ridicat capul spre oglindă, privind-o pe Lili. Aceasta bătea numai cu o mînă; pe cealaltă şi-o băgase între picioare. Hariton s-a răsucit pe călcîie, voind să vadă mai bine cum se masturba o dactilografă la locul de muncă. Dar aceasta şi-a încetat activitatea febrilă. Mîna îi rămăsese între picioare şi îl privea întrebătoare, fluturîndu-şi des genele lungi. Hariton înregistrase maşinal că erau false, aşa că îşi reluase dictarea: "...Motanul îi cuprinse fesele cu nădejde în palme şi puternicele lui lovituri de bazin..." Mîna femeii îşi făcea din nou de lucru între picioare, dar cealaltă, conştiincioasă, încerca să dactilografieze mai departe... "Plictisit de scîncetele damei, îşi scoase penisul şi-l introduse repede în vaginul fierbinte..." Lili scosese un geamăt prelung şi talentatul Hariton nu se mai putuse săpîni. S-a repezit asupra ei şi a trîntit-o pe covor. Dactilografa s-a izbit cu capul de birou, dar n-a băgat de seamă...

Tînărul scriitor trase adînc fumul în piept şi, mulţumit de sine, încercă să facă rotocoale. Cerculeţul albăstrui îi aminti de buzele dactilografei care-i cuprinseseră capul penisului. Îşi scutură ţeasta: nu, mai bine să nu se mai gîndească la ce a fost. Bună fătucă, dar prea era nesătulă, zău aşa! Hariton făcuse ulterior un calcul: cam la trei pagini dactilografiate la două rînduri, Lili avusese cîte un orgasm! Cu toată vigoarea lui sexuală, H. B. Trăsnea nu reuşise în prima zi s-o determine să dactilografieze mai mult de 16 pagini. Fusese o săptămînă extrem de grea pentru el: nebuna de Lili voia s-o posede cum scrisese el în carte. Ori, imaginaţia talentatului Hariton fusese debordantă! Doamne, ce figuri, cîtă frenezie! pe covorul sufrageriei, pe divan, în cadă, pe masa din bucătărie... Da, atunci se spărsese borcanul de muştar! Hariton îşi strivi cu ciudă ţigara în scrumieră. Oricum, gîndi el, fusese la înălţimea Motanului. Dar nu se mai putea un asemenea ritm: slăbise 4 kg. într-o săptămînă de dictare şi perversa aia nimfomană nu bătuse decît 6 capitole. Zburdalnică fătucă! Barem, la capitolul în care Motanul participase la o delicioasă scenă de sex în grup, Lili parcă înnebunise! Auzi la ea: cîţi amici scriitori are?! Greu o mai potolise. Mde, arta cere sacrificii, conchise el, convins. Dar nu, gata, trebuia s-o termine. Nu cartea; adică şi cartea trebuia terminată, dar nu cu Lili! Încă 150 de pagini necesitau alte vreo 50 de orgasme! Hotărît lucru, trebuia s-o expedieze pe Lili! Voia altă dactilografă: mai bătrîioară, mai liniştită, mai la menopauză. Aşa dăduse peste această doamnă Margareta, i-o recomandase amicul lui, Bibi, poetul. Era femeie serioasă, aproape de pensie, îi spusese acesta. Hariton zîmbi cu îngăduinţă: să i-o fi pasat, în schimb, pe Lili lui Bobiţă! Ha, bietul! Ar fi văzut şi el ce înseamnă femeia secolului XX. Lili era departe de fantasmele lui Bibi, de fecioarele sale visînd sub clar de lună...

Hariton tresări. Ţîrîitul strident al soneriei îl readuse cu picioarele pe pămînt. Se uită la ceas: da, trebuia să fie noua dactilografă. Venise cu o jumătate de oră mai devreme. Deschise uşa de la intrare şi se clătină pe picioare: Lili! Aceasta năvăli în hol, îşi aruncă poşeta în cuier şi i se agăţă de gît:

— Bună, iubiţel! Ce mai face Motănel? se interesă ea şi-i puse mîna pe prohab.

— Lili, dar ţi-am spus că te sun eu cînd trebuie să vii! Hariton, nemulţumit, trînti uşa în urma ei.

— Ce are asta cu prefectura, iubiţel? Te-a lăsat inima să mă ţii nehrănită două zile încheiate?

Talentatul scriitor se gîndi cu groază: „Doamne, dacă vine ailaltă?!" Cum o s-o mai scoată la capăt? Încurcat, mîngîie fesele lui Lili şi oftă. Mîna ei expertă îi şi făcuse prohabul neîncăpător.

— Cum începe Motanul capitolul următor? chicoti ea excitată.

Hariton încercă să se concentreze şi răspunse nesigur:

— Cu femeia deasupra...

— Aha, grozav! Lili îi desfăcea nasturii cămăşii. H.B. Trăsnea se uită discret la ceas. Trebuia s-o expedieze urgent: „Un orgasm rapid, ura şi la gară", îşi spuse el şi-i ridică fusta. Sexul fierbinte îi era deja umed. Promiţătorul scriitor îi trase bikinii în jos.

— Vai, Hari, nebunel, şi tu abia aştepţi! Chiar aici, printre pantofiori?

„Ah, diminutivele astea tîmpite!", gîndi Hariton, înfuriat. O luă în braţe, o duse în dormitor şi o trînti pe patul larg. În astfel de momente, lui Lili îi plăcea să fie dur. În cîteva secunde erau amîndoi dezbrăcaţi. Lili veni deasupra lui şi talentatul scriitor îşi spuse înciudat că-l va călări o veşnicie şi ceva. Hotărît să termine cît mai repede, îi vîrî brusc penisul în vaginul fierbinte. Lili gemu: "Aşa, adînc, dragule, mai...!" şi începu să se unduiască. Dar bravul H. B. Trăsnea îi impuse un ritm îndrăcit, dirijîndu-i bazinul cu braţele. Primul orgasm al femeii, ca întotdeauna, veni repede, dar Hariton mai avea de luptat; Deviza lui era: „Termină întotdeauna ceea ce începi!", aşa că se ridică puţin, ţinîndu-se de talia ei şi o muşcă de sîn. Lili ţipă şi îşi înfipse unghiile în ceafa lui. Hariton începu să-i sugă sfîrcurile tari, pe rînd, gospodăreşte. Femeia îşi îndepărtase mult picioarele, într-o poziţie de echer, dar bărbatul i le ridică pe umeri şi o răsturnă, ţinînd-o de încheieturile mîinilor. Lili se opintea, gemînd, în mădularul gros. „Te termin eu, fir-ai să fii!", îi trecu lui Hariton prin cap şi exact în clipa aceea începu să ejaculeze. Trupul femeii fu scuturat de spasme şi Lili ţipă extaziată: „Acum!"... Se prăbuşiră amîndoi pe spate, gîfîind...

— Lili, repede, la baie, că vine editorul!

— Bine, dragă, dar Motanul numai un număr şi gata fata?!

— Da, scumpo! Ştii, e mai multă descriere şi, oricum, e un capitol mai scurt, că vine omu' ăsta! Cu toate că era periculos (ştia el ce păţise, odată, în cadă), curajosul scriitor intră împreună cu femeia sub duş, dar aceasta, înţelegătoare, acceptă numai să se spele, primind asigurarea că următorul capitol e lung şi plin de surprize erotice...

Zece minute mai tîrziu, Lili părăsise apartamentul şi H. B. Trăsnea îşi aprinse o ţigară. Trăsese doar cîteva fumuri şi auzi soneria. Se apropie de uşa de la intrare şi, precaut, se uită pe vizor şi abia apoi deschise. O necunoscută, de vreo 55 de ani, îl scruta cu severitate prin lentilele ochelarilor cu multe dioptrii.

— Domnul Hariton B. Trăsnea? se interesă aceasta.

- Da, doamnă. Doamna Margareta?

— Domnişoară, îl corectă aceasta şi îi strînse mîna tovărăşeşte. Mă scuzaţi, vă rog, pentru întîrziere, dar m-am rătăcit printre blocurile astea, adăugă ea, studiindu-l din cap pînă-n picioare.

Hariton o invită înăuntru, intimidat, spunîndu-şi: „Dumnezeule, ce huidumă mi-a trimis Bibi!" E drept, domnişoara Margareta avea un deranjament la glanda tiroidă şi se dezvoltase un pic cam mult. Şi-n lung şi-n lat! Privind în urma ei, siderat, lui Hariton i se păru că încăperea devenise brusc prea strîmtă. Curtenitor, o invită să ia loc la birou. Scaunul scîrţîi a protest sub povară, ceea ce îl îngrijoră pe scriitor. Asta ar mai fi lipsit: după ce că o dactilografă îi prăpădise un borcan de muştar neînceput, astălaltă să-i dezmembreze mobila cumpărată în rate! Văzînd că scaunul rezistă eroic, Hariton scoase manuscrisul dintr-un sertar şi i-l întinse femeii. Talentatul Trăsnea înţelese brusc de ce se simţea în pericol în preajma dactilografei: aceasta avea nişte palme cît cazmaua! "Sfinte Sisoie, dacă Bibi nu i-a spus despre ce manuscris e vorba?!" Precaut, Hariton se îndepărtă de birou şi se întrebă dacă-i cazul să-i ofere o cafea. Încercă să facă un calcul: cam la cît s-ar ridica pierderea, ţinînd cont că dăduse 2500 lei pe un kg. de cafea? Un adevărat jaf, dar dacă ar face-o mai slabă... Viitoarea glorie a literaturii române contemporane încă mai studia problema, cînd dactilografa spuse:

— Nu pot înţelege mai nimic. Scrisul e ilizibil; într-adevăr, degeaba luam manuscrisul acasă. De exemplu, ce scrie aici? Hariton îşi întinse gîtul înainte, dar n-avu ce face şi se apropie de birou.

— C-care, doa..., domnişoară? se bîlbîi Hariton. A, da... Penis, desluşi el cu greutate şi se înroşi.

— Cum?! tună femeia. Talentatul scriitor făcu un salt înapoi şi se lipi de perete. Âsta-i pî? şuieră dactilografa, iritată. Aveţi un scris mizerabil, stimate domn! Mă scuzaţi, dar va trebui să-mi dictaţi, adăugă ea cu un ton îngăduitor. Dar ce aveţi, nu vă simţiţi bine?

— Nu tocmai, mărturisi Hariton. Dar să vă fac o cafea, hotărî el.

— Nu vă deranjaţi, domnu', ştiţi, am diabet şi vreau să slăbesc, spuse cu cochetărie dactilografa. Mai am şi spondiloză, reumatism, adaugă ea şi îşi potrivi hîrtiile în maşină. În dublu exemplar, la două rînduri?

- Mda, să începem atunci, răspunse Hariton uitîndu-se cu jale la claviatură. Era atît de fragilă... "O s-o fărîme, bruta asta!" gîndi el şi oftă.

Hariton dicta şi se uita cu teamă la maşina de scris, dar femeia abia atingea clapele cu degetele ei butucănoase. Chipul îi devenise blînd, avînd un aer vag matern. De la o vreme, începu să-şi şteargă tot mai des ochelarii. La un moment dat, se opri. Hariton se apropie:

— Unde aţi rămas, domnişoară? Ia să vedem, deci: „Motanul îi introduse penisul gros şi erect în vaginul strîmt. Vreau şi eu! Vreau şi eu!"... Ultimele două propoziţii nu fac parte din text! constată el, uimit.

— Vreau şi eu! murmură domnişoara Margareta, ridicîndu-se încet de pe scaun. Talentatul scriitor făcu un pas înapoi. Vreau şi eu! spuse răspicat dactilografa şi lăsă ochelarii din mînă. Ochii îi erau umezi şi aveau sclipiri periculoase.

Hariton făcu încă un pas înapoi, clătinîndu-se şi spuse pierit:

— Domnişoară, reumatismul dvs.! Ştiţi, spondiloza... Mai făcu un pas înapoi cu spatele şi adăugă implorator: fiţi rezonabilă!

Dar domnişoara Margareta mergea către el, în acelaşi ritm, mîrîind: „Vreau şi eu!". Hariton se răsuci pe picioare şi o rupse la fugă, fără ţintă. Voia să fie cît mai departe de creatura aceea dezlănţuită. Dar auzea tropăieli în spatele său şi o frică paroxistică îl făcu să năvălească în baie. Zăvorî repede uşa şi se urcă pe marginea căzii, cu gîndul să sară pe geamlîcul îngust. N-avea rost: stătea la etajul cinci. Rămase căţărat cu un picior pe cadă şi cu celălalt pe prichiul ferestrei, privind îngrozit la clanţa care se zbătea. „Vreau şi eu!" auzi Hariton şi se clătină. Strigă bărbăteşte:

— Lasă-mă în pace că sar pe geam! Şi chiar ar fi făcut-o, dacă uşa n-ar fi rezistat. După ce mai urlă de cîteva ori: „Vreau şi eu!", domnişoara Margareta izbucni în plîns şi părăsi apartamentul...

Aşa se face că, deocamdată, literatura română nu s-a îmbogăţit cu o capodoperă şi vajnicul Hariton B. Trăsnea n-a devenit clasic în viaţă.