Oglindiri în Enormii Lor Ochi 03

11

Cred că mi-am revenit. Oarecum. Nu mi-a stricat repriza de plâns, dar nici nu m-a ajutat cu ceva. Mă târăsc în baie și fac un duș prelungit; de obicei îmi vin tot felul de idei când mă aflu sub jetul fierbinte de apă, însă de data aceasta mintea mea pare să patineze ca un automobil cu anvelope uzate căzut într-un șanț plin de clisă...

Curat, dar la fel de deznădăjduit, mă întorc în cameră și mă îmbrac. Pe o măsuță sunt alimentele cumpărate din băcănia doamnei Hikari; punga s-a răsturnat, lăsându-le să se împrăștie. Nu am mâncat nimic aseară, eram prea agitat și obosit. Odihnit nu mă simt, iar liniștit - nici atât; însă la vederea lor foamea îmi contractă dureros stomacul. Las orice gând de-o parte și iau un sandvici din pachet; ambalajul e ciudat, are deasupra un inel în genul celor de pe dozele de băutură din aluminiu. Amintindu-mi vag că nu am văzut nicio astfel de doză în magazinul lui Akino, urmez instrucțiunile desenate lângă inel: îl ridic, îl răsucesc și îl trag. Se desprinde, dar pachetul nu se desface, ci începe să emită niște piuituri. Asta ce o mai fi? Doar era băcănie, nu magazin de articole pentru farse... Piuiturile măresc gradat cadența până când se unesc într-un țiuit. Ar fi poate indicat să arunc cât colo pachetul până nu îmi explodează în figură...? E o idee cât se poate de tâmpită, sunt atâtea lucruri diferite aici, încât nu văd de ce ar trebui să intru în panică - mai bine aștept să văd ce se întâmplă. O clipă mai târziu, țiuitul încetează, iar pachetul se desface cu un mic pocnet. Evident, sunt un dobitoc. Ar fi trebuit să îmi dea prin minte: nu era decât un dispozitiv de încălzire a sandviciului...

Nu îmi ia mult până devorez tot. Nu au fost cele mai gustoase sandviciuri, nici cea mai grozavă ciocolată, însă puteau să fie de-a dreptul scârboase și tot le-aș fi mâncat până la ultima firimitură. Protestele stomacului fiind calmate, mă apropii de fereastră cu gândul de a privi în stradă. Și admir o superbă curte interioară, dotată cu mai multe pubele rablagite, între care își face veacul un trib pisicesc. Lichidez ultima înghițitură de cola și mă întorc să cercetez camera - un televizor sau măcar un radio ar putea fi util pentru a începe să mă familiarizez cu noua mea lume. Tot ce văd e o cutie plată, așezată pe un suport, în fața unicului fotoliu. Mă duc până la ea. E din plastic, are muchiile rotunjite, iar în partea superioară se află încastrată o placă transparentă prin care se văd câteva mici lentile. Lateral e fixată o cutiuță subțire, aparent dotată cu un ecran tactil. O telecomandă? Altceva nu văd ce ar putea fi, deși cutia mai mare nu îmi sugerează nimic cunoscut. O desprind - era prinsă magnetic - și o examinez. Ecranul nu dă niciun semn de viață. Îl apăs peste tot, dar nu se întâmplă nimic. Întorc telecomanda și găsesc pe spate un capac pentru baterii, pe care îl scot. Era de așteptat, într-un hotel atât de „select": lăcașul e gol.

Mai bine cobor.

12

Prietenul cel urât al Căpitanului Pedepsei a fost înlocuit de un bondoc îmbrăcat într-un costum de o culoare între portocaliu și cărămiziu - considerând moda de aici, insul e chiar sobru. Când trec pe lângă recepție îmi aruncă o privire sufocată de un enorm plictis, apoi revine la ocupația anterioară: fixatul tavanului.

Rămân un moment în fața hotelului, neștiind încotro să mă îndrept. Aș putea da o raită pe la băcănia doamnei Hikari, dar, nu știu de ce, nu îmi vine să o fac. „Ba știi - mă apostrofez mental. Din cauza visului ăla idiot, nu vrei să-ți asumi riscul de a o întâlni acolo pe Michelle..." Posibil. Însă oricât de nejustificată - ca să nu zic irațională - ar fi această teamă, prefer să pornesc în direcția opusă. Poate găsesc niște ziare.

E cinci după-amiaza, și viața în cartier pare să se desfășoare la ralanti: câțiva trecători, puține automobile; dacă am început să mă obișnuiesc cu hainele țipătoare sau chiar cu aspectul ciudat - o combinație între liniile exagerate ale anilor nouă sute cincizeci și ceva mult mai modern - al mașinilor, nu același lucru se întâmplă cu sunetul de turbină pe care îl emit...

Ajung la artera animată pe care am străbătut-o seara trecută; e prea devreme pentru a fi început forfota, totuși pietonii sunt mult mai numeroși decât pe străzile lăturalnice. Și s-ar părea că nu m-am înșelat aseară - e mai degrabă o zonă pentru divertisment decât una comercială. Exact ce căutam... Resemnat, o iau agale pe trotuar. Prostituatele au ieșit deja la lucru și îmi amintesc discuția dintre Hikari-san și Michelle: într-adevăr, sunt foarte multe. Și nu puține dintre ele sunt aproape sau complet goale. Alt aspect cu care ar trebui să mă obișnuiesc, fiindcă nu mi se pare tocmai elegant să defilez cu o erecție prea puternică pentru a rămâne ascunsă de pantaloni. Bombănindu-mă, îmi închei sacoul și încerc să îmi țin ochii departe de tipele mai dezbrăcate. În acest scop, l-aș putea admira pe grăsunul bătrâior din fața mea. Sau pe tipul înalt cu pantaloni galbeni și cămașă roz cu buline sângerii. Sau pe cei trei derbedei care sprijină zidul lângă un bar, fumând trabucuri subțiri.

Sau pe tânăra suplă, cu picioare superbe și părul lung până la talie vopsit în verde, care tocmai a ieșit din bar și a pornit grăbită în direcția în care merg și eu... Realizând că am mărit pasul pentru a rămâne la aceeași distanță față de ea, îmi adresez un nou set de invective - chiar nu am altceva mai bun de făcut decât să urmăresc o fată drăguță!? Care, probabil, nu e decât o altă profesionistă a sexului... Ba nu. Nu cred. Are ceva deosebit. Ceva emanând din felul în care se mișcă, din îmbrăcămintea nu atât de ostentativă... E... rasată. E genul de femeie care mi-ar putea vindeca rana sentimentală...

Mă opresc din mers. Ce naiba fac!?! Habar nu am unde sunt și cum am ajuns aici, și în loc să caut o modalitate de a afla, bat câmpii urmărind o necunoscută căreia nici măcar nu i-am văzut chipul?! Nu sunt normal. Îmi mai îngădui o privire către silueta elegantă ce se îndepărtează și, ridicând din umeri, mă întorc spre vitrina din dreapta mea, în care se află niște cărți - o librărie ar putea fi utilă. Decepție: nicio librărie, doar un decor al unui local. În schimb, zăresc ceva din coada ochiului. Mă răsucesc la timp pentru a-l vedea pe unul dintre golanii fumători de cigarillos dispărând precipitat într-un gang. Gura mi se usucă instantaneu, ca și cum limba mi-ar fi devenit o enormă sugativă, iar inima îmi pornește la galop. Evident, nu ar trebui nici măcar să îmi treacă prin minte așa ceva, dar iată-mă alergând într-acolo...

Nu, nu mi s-a părut. Din păcate. Cei trei nemernici au atacat-o pe fata cu părul verde; doi dintre ei sunt aplecați deasupra ei - simt cum se rupe ceva în mine văzând-o trântită pe un boxpalet cu cărămizi - iar cel de-al treilea, un osos cu nasul mare, stă de pază la intrarea în gang.

- Hei, lăsați-o-n pace!! strig.

Sperasem să obțin un ton autoritar; în realitate, nu pare să reflecte decât disperare, fiindcă cei doi nici nu se sinchisesc, iar năsosul se răstește:

- Ia evaporă-te, prăpăditule!

Un sfat bun, dar nu mă simt în stare să îl urmez. Dimpotrivă, fără să stau pe gânduri, - dacă aș fi făcut-o, mi-ar fi dispărut inconștiența necesară, - îi expediez cu toată puterea un pumn în nas. Se aude un trosnet și tipul aterizează pe spate urlând ceva legat de acțiuni sexuale și de nasul spart. Până aici a fost bine: o secvență dintr-un film de doi bani, în care justițiarul abia sosit în oraș o salvează pe frumoasa fată din ghearele ticăloșilor. Însă ceilalți doi rup pelicula, apropiindu-se amenințător în timp ce caut disperat o cale de a ieși din beleaua în care m-am aruncat cu capul înainte. Fiindcă habar nu am să mă bat, nu am niciun fel de armă, iar efectul surprizei s-a cam „evaporat"...

- Io p-ăsta-l răcesc! mârâie unul dintre ei, scoțând din buzunar un cuțit cu arc.

Celălalt nu spune nimic, dar nici nu e necesar - își trage pe mâna dreaptă un fel de mănușă metalică dotată cu țepi mari și ascuțiți... Nu văd cum aș putea să le fac față, nici măcar cu unul singur dintre ei nu m-aș descurca. Mă trag un pas înapoi, încă unul, al treilea, și ajung cu spatele la zid. Mănușa de fier țâșnește spre fața mea, însă reușesc să o evit - nu lovește decât peretele, făcând să zboare în toate părțile bucăți de mortar.

- Ai reflexe, hmm? constată cu un glas care tocmai prin calm devine înfiorător. Ține-l, să nu se mai ferească!

Nu mai apuc să fac nicio mișcare: cuțitarul mă lipește de zid strivindu-mi gâtul cu antebrațul, iar cel cu „mănușa" își trage brațul înapoi, pregătind o lovitură din toate puterile; mă zbat, încercând să mă eliberez, dar acolitul lui mărește presiunea, sufocându-mă; resemnat, închid ochii și aștept lovitura. Se aude un pocnet înfundat. Nu simt nimic. Apăsarea asupra gâtului dispare și cuțitarul răcnește:

- Curvă nenorocită!!

Riscând o privire, îl văd lovind-o pe fată cu dosul palmei; cu părul fluturând, cade lângă purtătorul „mănușii", scăpând din mâini cărămida cu care l-a lovit - probabil în cap, după cum zace întins cât e de lung. Acum e momentul! Îi trag un pumn în stomac cuțitarului; se clatină doi pași înapoi, pe urmă revine la atac, cu șișul pregătit să îmi sfârtece abdomenul; reușesc să îi prind antebrațul înainte de a mă atinge. E mai puternic decât mine, văd cu groază cum lama se apropie încet... Și, de parcă nu ar fi fost de ajuns, ex-năsosul s-a cules de pe jos și se apropie, cu mutra plină de sânge și pumnii pregătiți de acțiune... Îmi adun ultimele puteri și reușesc să depărtez lama câțiva centimetri, strigând:

- În locul vostru aș fugi cât mai e timp; înainte de-a vení am chemat poliția!

Exact când presiunea brațului înarmat începe să scadă, Nas Spart se găsește să își dea cu părerea:

- Ai chhemat phe mă-tha! Vhezi thu achu'!

În ciuda pronunției, se pare că celălalt a înțeles perfect, întrucât a reluat atacul; și de data aceasta nu mai reușesc să îi împing brațul înapoi...

O sirenă izbucnește nu departe; lama se retrage din nou. Îl îmbrâncesc pe individ și mă strecor dintre el și perete. Nou urlet al sirenei, mai aproape. Cei doi schimbă o privire, îl ridică pe Mănușă de Fier și, târându-l după ei, fug înspre celălalt capăt al gangului. Dacă ăsta nu a fost noroc chior, nu prea știu cum să îl numesc... O mașină de patrulă frânează la intrarea în gang, cu girofarurile roșii aprinse și sirena stingându-se într-un vaier sinistru. Și totuși, cineva a chemat poliția... Mă aplec și o iau de umeri pe fată, care se ridicase în genunchi, sprijinită în mâini; chipul îi este ascuns de cascada verde a părului.

- Ești bine? o întreb.

- Îndepărtează-te imediat de femeie și ridică mâinile la-nălțimea umerilor! tună o voce.

- Dar eu... - încerc să explic.

- N-auzi!? se răstește o altă voce și mă simt ridicat de la pământ de parcă nu aș fi mai greu decât o păpușă de cârpă.

Unul dintre polițiști mă lipește de zid, - încep să mă satur de poziția asta, - ținându-mă în aer cu o singură mână; celălalt se apleacă înspre fată, care spune cu o voce un pic nesigură, însă distinct:

- Lăsați-l, mi-a sărit în ajutor!

- Ei, rahat! exclamă polițistul care s-a dus la ea. Nu-i decât o himă...

Iar nu înțeleg nimic. Cel care mă ținea îmi dă drumul dintr-o dată - nu lipsește mult să îmi pierd echilibrul când ajung cu picioarele pe pavaj - și se interesează fixându-mă cu o expresie bizară:

- Ai sărit în ajutorul unei hime?! E a ta?

Clipesc nedumerit și mă abțin în ultimul moment să întreb prostește: „Ce naiba-i o himă?!"; în schimb, bâigui:

- Nu, eu...

- Dă-i încolo! mormăie celălalt. Am venit degeaba.

Și, stupefiat, mă uit cum se întorc la mașină bombănind. Chiar nu pricep - de ce pleacă fără să întrebe ce s-a întâmplat?!

Tresar când fata mă ia de mână.

- Gracias! Vino, să plecăm repede de-aici!

Ideea pare cât se poate de bună - golanii ar putea să se întoarcă pentru a-și achita datoriile. Mă las antrenat afară din gang; cu pași grăbiți, o luăm înapoi pe stradă și intrăm în barul din care a ieșit mai devreme tânăra. Barmanul ne adresează o privire din care nu a reușit să alunge dezinteresul, iar puținii clienți risipiți prin local preferă să se ocupe în continuare de paharele lor. Fata mă conduce până la masa cea mai depărtată de intrare și, eliberându-mi mâna, se întoarce spre mine. Abia acum îi văd pentru prima oară chipul...

E foarte tânără, frumușică foc și are un zâmbet care ar încălzi inima unui mort. Dar în loc să îi întorc zâmbetul, tresar violent, ca electrocutat. E tânăra pe care am văzut-o ieri când m-am trezit din leșin - sau ce o fi fost...

Și nu mi s-a părut.

Are ochi superbi, verzi asemenea părului. Și enormi. Atât de mari, încât mintea mi se blochează pe un cuvânt și începe să îl repete la nesfârșit: imposibil!...

13

Greu de crezut, dar ochii i se măresc încă mai mult - se pare că și ea m-a recunoscut.

- Nani?! exclamă. Ești tipul de aseară!

Continuu să o fixez prostește, incapabil să articulez un cuvânt. Zâmbetul i-a dispărut, alungat mai întâi de surprindere, apoi de îngrijorare:

- Te simți bine? Ești palid rău... (Mă împinge cu blândețe către un scaun.) Stai jos...

Excelentă idee. Mă așez - sau, mai degrabă, mă las să cad - pe scaun, fără a reuși să îmi desprind privirea de la ochii ei.

- Ce ai, te-au lovit rău animalele alea? Ce te doare? Îți aduc ceva de băut? Sau trebuie să chem un medic? mă mitraliază, neliniștită, cu întrebări.

Izbutesc să articulez:

- Nu, nu... mă simt bine... Sunt doar... ăăă...

Nu pot, totuși, să completez: „șocat de ochii tăi"...

- Încă speriat? mă salvează ea.

- Da, da... - preiau grăbit ideea.

Zâmbetul îi revine pe buze și îmi mângâie ușor - mai degrabă, îmi atinge - obrazul.

- Mulțumesc din inimă... Puțini ar fi făcut așa ceva pentru mine...

Poate „nimeni" ar fi mai aproape de adevăr, dacă mă iau după reacția polițiștilor... Dar ce știu eu, oricum nu pricep mai nimic din ce se întâmplă aici.

Îmi fixează parcă mirată fața, apoi își cercetează mâinile. Pentru o clipă nu înțeleg ce s-a întâmplat, însă urmărindu-i privirea observ că le are negre de praf. Și-a dat seama fiindcă mi-a murdărit obrazul. Pomeții i se înroșesc și murmură jenată:

- Iartă-mă, te-am murdărit...

E rândul meu să îi zâmbesc:

- Nu-i nimic, nu-ți face probleme!

- Te superi dacă mă duc să mă spăl? întreabă cu un gest peste umăr, în direcția toaletelor. Aduc și un prosop umed să te curăț...

- Ei, mă supăr! Dar nu-i nevoie să-ți bați capul cu prosopul, merg și eu să mă spăl.

Clipește nedumerită.

- ...Să-mi bat capul?...

Sunt derutat pentru o clipă, după care îmi cade fisa: aici nu există expresia „a-ți bate capul".

- Nu te deranja, voiam să spun.

- Aha... - face, nu tocmai lămurită, apoi îmi zâmbește iar în timp ce ne îndreptăm fiecare spre ușa potrivită. Ne vedem aici, da?

- Sigur - răspund, apăsând clanța.

Intru, mă duc în fața unei oglinzi și mă sprijin cu ambele mâini de marginea lavoarului, privindu-mă în ochi. Unde sunt, de fapt?! S-a întâmplat ceva cu lumea cât am fost inconștient sau sunt pe cale de a-mi pierde mințile și am halucinații? Chipul fetei este în același timp seducător și aberant... Cu toate acestea, îmi pare familiar - de ce oare? Doar fiindcă l-am zărit și ieri, când mi-am revenit...? Nu, nu cred, e altceva la mijloc, ceva evident, însă nu izbutesc să realizez ce anume... Fir-ar să fie, nu mă pot concentra deloc!

Mă spăl cu gesturi repezite; nu găsesc decât un prosop care nu îmi inspiră prea multă încredere, așa că îmi scutur mâinile, trecându-mi din când în când degetele peste față pentru a grăbi și zvântarea ei. Și a încerca să mă dezmeticesc, dar fără succes.

Câteva minute mai târziu, mă întorc în local. Fata încă nu a ieșit; mă așez pe același scaun. Barmanul îmi adresează o căutătură „N-ai de gând să comanzi?", așadar îi întorc una „Ai puțină răbdare!". Tânăra care nu ar trebui să existe își face apariția; privind-o în timp ce se apropie zâmbind, ceva mi se declanșează în minte. Mi-am dat seama! Știu de ce mi se părea cunoscut chipul ei...

Se așază în fața mea și, fără să renunțe la zâmbet, se încruntă ușor.

- Ce s-a întâmplat? De ce mă privești așa?

- Nimic, nimic... Ești foarte drăguță, asta-i tot...

Încruntarea dispare, zâmbetul rămâne.

- Gracias!

Ochii frumoși dar enormi dominând fața proporționată rotund, cu maxilarul în unghiuri line și bărbia mai degrabă ascuțită, năsucul subțire și cârn, gura micuță - totul alcătuind, oarecum surprinzător, un chip agreabil... Este exact figura caracteristică a personajelor din anime. Sau din manga... Asta să fie o „himă"? O tipă arătând ca un personaj desenat în stilul japonezilor?...

Personajul din fața mea își sprijină bărbia în pumni și clipește. Și totuși, e atât de drăguță!

- Numele meu e Keiko. Al tău?

Mda, până și numele e adecvat...

- Dennis... Dennis Morton.

Clipește iar.

- Dennis... Ce fel de nume-i ăsta? O să-ți zic Denn. Vrei?

- Cum vrei tu, Keiko.

Oricum nu e prima care preferă să îmi spună așa.

- Bine, Denn rămâne... Pot să te întreb ceva?

- Sigur.

„Rămâne de văzut dacă pot să-ți răspund... - adaug în gând. Și dacă vei putea să-mi răspunzi când voi începe eu cu întrebările..."

Pare să ezite, jenată, - am senzația că iar s-a înroșit, dar nu sunt sigur, - înainte de a o face:

- De ce... De ce m-ai sărit în ajutor?

- Păi... - șovăi, un pic încurcat - nici n-am apucat să mă gândesc prea bine ce fac... Adică, am văzut că te-au atacat ticăloșii ăia și n-am putut sta de-o parte...

Ochii ei imenși îi evită pe ai mei.

- Vrei să spui că nu ți-ai dat seama că sunt himă, nu-i așa?... - întreabă aproape în șoaptă, cu o voce parcă resemnată.

Fir-ar să fie! Până la urmă, ce sunt „himele" astea?! Însă nu e momentul să mă interesez. Pun încet mâna dreaptă peste ale ei - le așezase pe masă, cu degetele împreunate. Tresare ușor și ridică privirea spre mine; după cum se reflectă tremurător lumina în ochii ei, am impresia că sunt înlăcrimați - dar probabil e numai o închipuire.

- Nu, Keiko, nu asta vreau să spun. Doar că am acționat orbește: dacă nu m-ai fi ajutat lovindu-l pe cel cu mănușa metalică, nu aveam nicio șansă să rezist în fața lor până la venirea poliției. Așa că și eu îți datorez mulțumiri!

Pe buzele micuțe îi înflorește iar surâsul. Și nu, nu mi se pare - chiar i s-au umezit ochii...

- Tu să-mi datorezi mie mulțumiri?! Dar nu...

- Ba da, Keiko - o întrerup. Și nu uita că ai încercat să mă ajuți și aseară...

Iarăși coboară privirea; zâmbetul i-a fost stins de îmbujorare.

- Da, dar până la urmă nu te-am ajutat cu nimic... Eu...

Iar nu o las să continue:

- Nu ai putut. Însă ai vrut. Și, uneori, asta e mai important.

Îmi caută din nou privirea în timp ce surâsul îi revine.

- Denn, ori ești un mare mincinos, ori un tip special. În orice caz, m-ai făcut să mă simt mai bine, fiindcă... (Ezită o clipă.) Fiindcă mă simțeam vinovată că te-am lăsat acolo, în gangul acela...

Parcă am participa la un concurs de dulcegării. Însă nu am încotro, trebuie să mai continuu puțin:

- Cred că n-ai avut de ales. Și nu cred că sunt un tip special. Tot ce pot să pretind e că nu sunt un mincinos.

Mai adaugă câțiva milimetri surâsului.

- Ba cred că tocmai ai dovedit-o.

Clipesc nedumerit.

- Ce? Că sunt mincinos?

Clatină din cap.

- Că ești special.

- Nu vrei să schimbăm subiectul? S-ar putea să ne certăm pe tema asta și chiar nu vreau să o facem!

Chicotește.

- Ești nostim! Bine, îl schimbăm, fiindcă nici eu nu vreau să ne certăm...

„Și tu ești nostimă, dar mai bine mă abțin să ți-o spun, că altfel nu mai terminăm cu amabilitățile!" - mă gândesc.

- Keiko, aș vrea să te întreb ceva...

Clipește.

- Te rog.

Observ din coada ochiului că barmanul ne fixează cu o mină cât se poate de ăștia-chiar-nu-au-de-gând-să-comande-nimic-!?, așadar zic: