Oglindiri în Enormii Lor Ochi 09

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

33

Rămânem tăcuți un lung moment; Ikumi e prima care vorbește:

- Știi ce m-am gândit? (Clatin din cap a „nu".) Că ar putea fi o explicație mult mai simplă pentru atacul asasinei: te-a confundat cu altcineva. Și asta mă face să mă întreb dacă nu cumva mai exiști o dată aici...

Mă încrunt, pentru moment neînțelegând ce vrea să spună; sunt cât pe ce să o întreb, dar îmi dau seama înainte de a o face.

- Cu alte cuvinte, aici ar exista un alt Denn Morton, un alt eu, născut în acest univers?

Încuviințează dintr-o aplecare a capului. Gândindu-mă în ce măsură se potrivește ipoteza micuței hime cu insistența cu care Asuka s-a interesat dacă sunt străin, privesc un moment în gol înainte de a continua:

- Posibil... De ce nu, în definitiv? Multe de aici sunt identice cu cele de acasă, de ce n-ar fi și indivizi identici? Dacă tot m-am pomenit în plin science-fiction, nici măcar nu mi se mai pare greu de crezut așa ceva...

Ikumi începe să chicotească; o fixez intrigat.

- Îmi imaginam cum ar fi să fac sex cu doi tu în același timp... - mă lămurește. Ar fi mai tare decât cu doi gemeni identici, pentru că ar fi de fapt vorba de una și aceeași persoană în două exemplare!

Îi acord strâmbătura multă-minte-îți-mai-trebuie înainte de a-i demola visul:

- Mă tem că nu prea ar fi cum ți-ai imaginat: dacă într-adevăr există un alt Denn aici, presupun că are o părere la fel de proastă despre hime ca majoritatea oamenilor „naturali"...

Se încruntă.

- Nu cred. Dacă e identic cu tine, și ar trebui să fie, este tot un tip de treabă.

- Da, însă a crescut aici; nu ignora puterea educației... Și a prejudecăților.

- Ești un nesuferit! Mi-ai stricat visul!

- Așa-ți trebuie dacă visezi prostii!

- Mai bine prostii decât nimic...

Nu văd ce aș putea comenta - în definitiv, cred că are dreptate. Așadar, revin la ideea de la care a pornit discuția:

- În orice caz, merită verificat dacă mai exist o dată aici.

- Da, pentru că atunci ar putea apărea probleme...

- Fără îndoială. Dar indiferent ce probleme ar provoca apariția mea ca „dublură", trebuie să-l avertizăm că e posibil să fie în pericol...

Mutrița ei de puștoaică devine cât se poate de serioasă.

- Corect. Dacă într-adevăr ai fost confundat cu el și nu-l avertizăm, o să-l avem pe conștiință.

Exact asta mi-ar mai lipsi!

- Dar cum aflăm dacă există sau nu?... - mă întreb cu voce tare.

- Simplu! Fizic, ar trebui să fiți identici, nu?

- Presupun că da...

- Deci e suficient să încerci să faci o plată.

...Să fac o plată? Cum adică? Vreau să mă interesez, însă iar găsesc singur răspunsul:

- Adică să verific dacă aparatele care stabilesc contul din care se efectuează plata îmi recunosc amprenta, nu?

- Exact!

- Păi, atunci încerc să plătesc consumația.

Își țuguie buzele.

- Nu, nu-i o idee bună. Habar n-am ce se întâmplă dacă o persoană care nu are niciun cont încearcă să facă o plată; asta în cazul că nu exiști și aici. Mai bine mergem într-un loc unde nu-i nimeni...

Corect. Plătește ea și plecăm; și-a strecurat din nou mânuța fină într-a mea, iar doi tineri „naturali" rânjesc în stil ia-uite-l-și-pe-ăla-merge-de-mână-cu-hima. Le-aș cam explica ce gândesc despre ceea ce gândesc ei, dar nu e momentul.

- Cred că acolo nu-i prea riscant să încerci - zice pseudo-puștoaica, arătându-mi un automat cu băuturi răcoritoare plasat la umbra unui stejar.

Sunt de aceeași părere, așadar ne îndreptăm pașii către mașinărie. Odată ajunși, mă asigur că nu e nimeni în preajmă și aplic un deget arătător cam ezitant pe placa de citire a amprentelor. Se scurg două secunde nefiresc de lungi înainte ca aparatul să emită un piuit, iar afișajul holografic care ne îndemna să consumăm Californian Cola se colorează în roșu; citim: „Identificare nereușită. Vă rugăm să aplicați celălalt arătător." Mă uit la Ikumi, iar ea îmi întoarce privirea.

- Încearcă... - mă îndeamnă.

Același piuit, aceeași culoare, însă alt text: „Identificare secundară nereușită. Cauză posibilă: desenul papilar a fost alterat în urma unui accident. Vă rugăm să vizitați operatorul dvs. bancar pentru actualizarea identificării." Și afișajul revine la reclama lui.

Ikumi chicotește:

- Și astfel a fost distrus visul meu de a mă culca de două ori în același timp cu tine...!

- Baka! o gratulez. Asta nu înseamnă neapărat că nu mai există alt Dennis Morton; poate nu suntem chiar atât de identici încât să avem și amprentele la fel.

Ochii azurii îi devin puțin mai mari decât de obicei.

- Dennis Morton? Deci Denn e un diminutiv...

- Da; era folosit și acasă, iar Keiko, atunci când m-am recomandat, a decis să-mi spună așa. Se pare că nu i-a plăcut deloc „Dennis"...

Pornim în lungul aleii.

- Mie nu-mi displace. Dar m-am obișnuit deja cu „Denn".

- Atunci îmi spui în continuare așa.

- Asta și aveam de gând. O să-ți zic „Dennis" doar când mă enervezi.

Zâmbesc.

- Bine că m-ai avertizat; de acum o să știu când te-am enervat.

- Ha-ha.

- Nu-i așa?

- Abia ai scăpat dintr-o tentativă de asasinat și-ți arde de glume proaste.

- Din câte-mi amintesc, tu ai fost prima care a glumit după incident.

Dă din umeri.

- Memoria ta e cam slabă. Oricum, măcar glumele mele n-au fost atât de proaste.

- Mulțumesc pentru compliment.

Rânjește.

- Cu plăcere.

- Dacă tot ai adus vorba despre glume proaste, poate-mi spui ce s-a întâmplat azi-dimineață.

Mă fixează.

- Ce-ți vení!? Te obsedează?

- Oarecum.

- Chiar vrei să știi?

- Nu, deloc. Vorbesc ca să-mi antrenez corzile vocale.

- Ha-ha-ha.

- ...Deci?

- „Deci", ce?

- Ce s-a întâmplat?

Nou rânjet.

- M-am strecurat lângă tine în pat ca să-ți citesc visul.

- Nu asta te întreb!

Mutriță nevinovat-nedumerită.

- Dar ce?

- Baka!

- Văd că înveți repede: e deja a doua oară când mă faci baka...

- Ikumi!

- Denn...?

- Nu mai ocoli întrebarea!

- Și eu care credeam că ocolesc răspunsul...

Dau ochii peste cap.

- Ikumi!!

- De ce ridici glasul?

- Fiindcă mă exasperezi.

Chicotește.

- Așa-ți trebuie dacă scoți la iveală fetița din mine...

- Scot la iveală fetița din tine întrebându-te dacă am făcut-o sau nu!? N-are niciun sens!

Privire din colțul enormilor ochi.

- De ce ar avea? Nu știi că femeile sunt ilogice?

- Aiurea! Asta vreți voi să credem. Și parcă erai fetiță acum.

Ridică iar din umeri.

- M-am răzgândit.

- Atunci poate ai redevenit suficient de matură pentru a-mi răspunde la întrebare.

Alt chicot.

- M-am răzgândit din nou. Rămân fetiță.

- Ikumi!!!

- Iar ridici glasul... De ce țipi la fetiță?

- Fiindcă nu ești fetiță!

- De unde știi? Poate te-am mințit tot timpul și am într-adevăr doisprezece ani...

Încremenesc, având - mă tem - o figură pe care stupefacția o face să pară stupidă. Deoarece, pentru o clipă, am fost pe cale să îi iau în serios afirmația...

- Ce fel de glumă mai e și asta!?

- Poate e glumă, poate nu. Și după cum te uiți la mine, s-ar zice că nu ești sigur că este.

Ba cred că sunt.

- Ce-ar fi să nu mă mai zăpăcești cu glumele tale? Nu știi ce să mai inventezi ca să ocolești răspunsul!

Își duce o mână la ceafă în timp ce râde.

- Te-ai prins!

Emit ceva semănând a mârâit și o întreb:

- Ai de gând să-mi spui sau nu?

- Nu te-ai lămurit încă? Nu.

Și, cu un surâs zeflemitor fluturându-i pe buze, îmi așteaptă reacția. Să o aștepte! Revin la atac mai târziu, e limpede că nu are de gând să îmi dea un răspuns acum. Strategia pare să dea roade: surâsul i se stinge gradat, fiind înlocuit de o mină vag îngrijorată. După un moment, spune încet:

- Denn...?

- Da, Ikumi? răspund cu voce calmă.

- Te-ai supărat?

- Da, dar mi-a trecut.

- Sigur?

- Sigur.

- Vrei să-ți zic?

O cercetez din coada ochiului - pare serioasă, iar în irisuri îi dansează luminițe pe care nu reușesc să le identific. În orice caz, nu par ironice. Rămân tăcut.

- Ba nu ți-a trecut... - constată ea.

- Mi-a trecut și nu vreau să mă supăr din nou. Așa că nu mai intru în jocul tău, fiindcă de câte ori te-am rugat să-mi spui, ai evitat răspunsul. Mai bine aștept să te hotărăști.

Oftează.

- Am vrut doar să te tachinez, nu să te supăr...

- Am înțeles asta; problema e că sunt atât de intrigat de ceea ce s-a întâmplat azi-diminață încât nu prea-mi arde de joacă.

Face o strâmbătură nostimă - ceva gen „Cred că am întins coarda prea tare și nu aș vrea să mă pocnească dacă se rupe..." - înainte de a șopti:

- Bine, îți zic...

În sfârșit! Mă opresc și mă întorc spre ea. Se uită în sus la mine de la înățimea celor o sută patruzeci și cinci de centimetri ai ei, își trage mâna dintr-a mea pentru a-și lipi arătătoarele în fața buzelor micuțe, clipește o dată, privește în jos, ridică iar ochii imenși către ai mei, mai clipește o dată și spune chicotind:

- Da' nu acum!

Și o ia la fugă râzând...

34

Oare se așteaptă să alerg după ea prin parc? Nu sunt sigur, dar în mod cert nu mă tentează ideea; așadar, o urmez agale, cu mâinile în buzunare. Văzând că nu am pornit în urmărirea ei, se așază pe o bancă și mă așteaptă. Nu departe, cocoțat pe marginea unui bazin, un individ deșirat, purtând o robă maronie lungă până la glezne, - să fie o rasă, cum sugerează crucifixul supradimensionat care îi atârnă de gât? - ține un logos unui mic grup de gură-cască; tipul pare pătruns până la delir de ceea ce afirmă, însă frânturile de fraze care ajung în preajma timpanelor mele sunt insuficiente pentru a-mi da seama ce vrea. Și, de altfel, nici nu mă interesează - cel mai puternic sentiment pe care mi l-au trezit vreodată exaltații a fost doar unul de vagă compasiune. Ajuns în dreptul lui Ikumi, schimbăm o lungă privire, apoi mă așez alături de ea. Pune o mână pe a mea și întreabă din nou dacă m-am supărat. Clatin din cap.

- Nu, Ikumi, nu m-am supărat. Dar nici n-am avut chef să te fugăresc în văzul lumii.

Mă cercetează cu ochi întrebători.

- Îți pasă ce gândesc ceilalți despre tine?

- Îmi pasă numai când e vorba de oameni care contează pentru mine. Însă nu sunt chiar atât de sigur de sine ca să-mi fie indiferentă impresia pe care o fac celor din jur.

„De fapt, nu sunt deloc sigur de sine...", adaug pentru uz intern. Hima bleu, care, fără îndoială, a tras cu urechea la gândurile mele, îmi strânge ușor mâna și murmură:

- Denn, e normal să fii nesigur când ai ajuns pe neașteptate într-o lume care-ți este străină... Probabil mai străină decât pot eu înțelege... Dar nu te lăsa doborât, ai o viață întreagă înainte. Una nouă. Și interesantă: gândește-te doar la simplul fapt că ai atâtea de descoperit...

Surâd și o iau pe după umeri; pentru o fracțiune de secundă pare surprinsă, apoi se lipește de mine.

- Ești drăguță că încerci să mă încurajezi, însă mă tem că viața întreagă despre care-mi vorbești s-ar putea să nu fie prea lungă... Se pare că nu exist și în variantă autohtonă, așa că, după toate aparențele, cineva mă vrea mort. Cineva care, fără îndoială, știe cum am ajuns aici. Și, mai ales, de ce...

Înclină capul astfel încât să mă poată privi.

- Dacă gândești astfel poți fi înfrânt... Obișnuiește-te cu ideea că ești mai puternic și acel „cineva" nu va reuși niciodată să te atingă.

Îi ofer un zâmbet mai degrabă trist.

- Cât aș vrea ca totul să fie atât de simplu! Dar mă îndoiesc că gândirea pozitivă poate fi...

Mă întrerupe.

- Denn, nu vorbeam despre gândire pozitivă, ci despre puterea pe care o ai.

Mă încrunt pentru o clipă, înainte de a realiza la ce se referă.

- Acel „ceva" pe care l-ai simțit în mintea mea? (Aprobă dintr-o mișcare a capului.) Nu prea văd cum aș putea utiliza ceva despre care n-am nici măcar cea mai vagă idee ce ar putea fi...

- Poate că nu știm ce anume e, dar nu uita că ți-a permis să respingi atacul lui Asuka; și încă fără niciun efort.

- Mmmh! Să zicem că ai dreptate, și acea chestie din mintea mea e capabilă să respingă atacurile psihice; însă am mari îndoieli că ar putea devia un glonț...

- Poate ești capabil și de așa ceva; oricum, e puțin probabil să fii pus în situația de a constata dacă poți sau nu...

Mă uit la ea, intrigat; îmi întoarce privirea.

- De ce te miri? În lumea ta nu sunt interzise armele de foc?

- Nu...

Murmură: „Aha...", mă studiază un moment, apoi spune:

- În orice caz, ar fi bine să-ți schimbi puțin înfățișarea: renunță la barbă și scurtează-ți părul, de pildă.

Oftez.

- Nu prea-mi surâde ideea, dar cred că trebuie s-o fac. Și cu cât mai repede, cu atât mai bine...

Îmi zâmbește.

- Te tund eu când ajungem acasă; mă pricep destul de bine la asta.

- Probabil că va fi o mare greșeală să-mi las părul pe mâinile tale, dar voi risca - zic, rânjindu-i.

Primesc un ghiont în coaste drept recompensă pentru încrederea arătată.

- Baka! Hai să mergem la cumpărături și apoi acasă, ca să te aranjez până se întoarce Keiko.

- Puteai folosi alt cuvânt... - spun, adoptând o mină resemnată în timp ce ne ridicăm.

Mă privește întrebător.

- La ce cuvânt te referi?

- „Aranja".

- Baka-baka!

Nu o contrazic, fiindcă are dreptate. Ar trebui să încerc să îmi păstrez pentru uz intern comentariile... Măcar din când în când.

Pornim pe alee, însă de-abia apucăm să facem câțiva pași înspre ieșirea din parc când cineva mă apucă de umăr, făcându-mă să tresar violent.

- Un moment, domnule! tună o voce în spatele nostru.

35

Ne răsucim pe călcâie; e individul în robă - sau rasă? - maronie care bătea câmpii pe marginea bazinului. Apucându-mă strâns de mână, Ikumi se trage înapoi ca și cum ar încerca să se adăpostească în spatele meu - de acord, personajul beneficiază de o mutră câtuși de puțin atrăgătoare, cu nas strâmb și ochi mici, înfundați în orbite, care mă fixează cu o expresie încrâncenată pe sub sprâncenele stufoase, unite, dar chiar să o înspăimânte astfel...? Apoi îmi amintesc că are capacitatea de a simți primejdia. Primejdie? Preventiv, îi adresez insului o privire pe care o sper amenințătoare; nu pare să se sinchisească, în schimb întinde spre mine, cu un gest autoritar, crucifixul grosolan realizat.

- Sărută picioarele Mântuitorului! îmi poruncește.

Fără să îl slăbesc din priviri, răspund pe un ton în care nădăjduiesc să fi amestecat în proporții corecte răceala, duritatea și iritarea:

- Nu, mulțumesc. Ce dorești?

Ikumi îmi strânge și mai tare mâna - să fie un avertisment sau pur și simplu teamă?

- Sunt fratele Domingo din Ordinul Purității Divine! mă informează, lăsând să îi cadă înapoi pe piept crucifixul.

- Felicitări.

- Alături de frații mei am pornit cruciada salvării omenirii!

O, Doamne! Să fie vorba despre „frați" de ospiciu?...

- Da, și? spun agasat.

- Te înșeli, frate om! Nu sunt câtuși de puțin nebun!

Altul care citește gândurile... Dacă nu cumva replica face parte din textul standard, ceea ce mi se pare mult mai plauzibil.

- Nu, nu sunt nebun! insistă individul. Nebuni sunt cei care au cutezat să se creadă egalii Domnului, creând și eliberând în această lume, și așa plină de păcat, ființe spurcate, ce poartă în ele germenii damnării celor prea slabi pentru a urma fără abatere calea adevăratei credințe!

Despre ce naiba îndrugă imbecilul? Ikumi emite un abia auzit suspin, făcându-mă să înțeleg dintr-o dată.

- Dar există salvare!! aproape urlă „fratele". Tu, frate om, te poți lepăda de păcat și te poți alătura luptei noastre! (Întinde teatral mâinile către mine.) Vino! Vino alături de noi, și împreună vom putea purifica această mult încercată planetă de cea mai rea plagă pe care a fost nevoită să o suporte de la Creație încoace! Deschide ochii și vino cu noi! Împreună vom trimite toate aceste diavolești întrupări ale nebuniei umane înapoi în Infern, unde le este locul!

Vaga compasiune pe care o aveam față de exaltați s-a hotărât să se transforme în repulsie; așadar, mă uit la el cât de nevinovat reușesc și mă interesez politicos:

- Și cam despre ce fel de întrupări e vorba?

Insul se holbează la mine, gata să se înece - cred că i-am stricat nițel discursul, ceea ce mi se pare îmbucurător.

- Dar... Despre aberațiile ca aceea pe care, în orbirea dumitale, o întovărășești pe drumul care te duce la pierzanie!

- A, te referi la fata aceasta drăgălașă? îi zâmbesc cu prefăcută naivitate.

De data asta chiar se îneacă. Tușește scurt și, încruntându-se, ridică glasul:

- „Fată drăgălașă"!? O, Doamne-Dumnezeul meu, atotputernic protector al celor care Te venerează! Cât de orb poți fi, sărmane păcătos, pentru a nu recunoaște masca diavolului? Oare nu știi cât de abil își deghizează necuratul oștenii pentru a duce la pierzanie naivii ca tine? Oare nu simți adierea de gheață ce vine dinspre această întrupare a păcatului?

Îmi desprind mâna din a lui Ikumi pentru a o lua de talie.

- Spre informarea ta, fata e cât se poate de caldă. Și nu mă refer la căldura trupului.

- Denn, nu... - murmură fata.

- Caldă?! Caldă!? O, câtă orbire! Cât de ușor pot fi înșelați cei care s-au rătăcit de la calea credinței! Sărmane păcătos, cum crezi că poate fi caldă o ființă fără de suflet?!

Iată că am ajuns și acolo. Dobitocul a reușit să mă enerveze în asemenea hal încât mă hotărăsc să îl pun la punct... Nu cred că e cea mai înțeleaptă decizie, - iar privirile pe care mi le furișează Ikumi nu fac decât să confirme aceasta, - însă chiar nu mă pot abține. Mă prefac mirat:

- Fără suflet...?

- Da, sărmane orb, fără suflet! Cum de nu...

- De unde știi? îl întrerup.

Întinde capul spre mine, clipind uimit.

- Dar... Este evident că o ființă creată fără intervenția divină a Domnului nu poate avea suflet!

- Zău? Și de unde știi tu că Domnul nu a avut nicio contribuție la crearea ei? Ai fost cumva de față?

Rostogolește niște ochi atât de măriți încât începe să semene cu un călugăr manga.

- Cum cutezi să... - e tot ce reușește să îngaime înainte de a-l întrerupe iar:

- Amice Domingo; parcă așa ai spus că te cheamă, nu? (Aprobă mecanic din cap.) Amice Domingo, trebuie să-ți fac o mărturisire, dar te rog să o păstrezi pentru tine, fiindcă nu-mi place să mă laud cu relațiile pe care le am: chiar deunăzi m-am întâlnit cu fiul Domnului; știi tu, Iisus, cel a cărui caricatură o porți la gât...

Mai are puțin și îi cad ochii din orbite; nu îl las să zică nimic.

- Am stat nițel de vorbă, și știi ce mi-a mărturisit? Că au început să-l cam agaseze ignoranții, mai ales cei bigoți, care nu realizează că himele sunt noul popor ales al Domnului.

- B-b-b-blasfemie!! reușește să vocifereze.

- Nu, amice, tu ești cel care hulește. Fiindcă îți închipui că predici în numele Domnului, dar de fapt îi insulți cea mai nouă și dragă creație. Amice, cel care va arde în flăcările de gheață ale Infernului ești chiar tu...

„Fratele" Domingo tremură din toate încheieturile - sper că le are solide, altfel riscă să își răspândească părțile componente. Îi arunc o ultimă privire compătimitoare și mă întorc, antrenând-o lin pe Ikumi în aceeași mișcare. Nu mai pare speriată; dimpotrivă, abia își stăpânește chicotitul. Facem destui pași înainte ca „amicul" să își recapete glasul - mă rog, ce a mai rămas din el: