Oglindiri în Enormii Lor Ochi 10

Informații despre Poveste
Capitolele 37 - 41 ale primei părți a romanului.
4.2k cuvinte
5
1.9k
00

Partea 10 din seria de 33 de părți

La curent 06/07/2023
Creată 03/20/2016
Împărtășește această Poveste

Marimea Fontului

Dimensiune Implicită a Fontului

Spațierea Fonturilor

Spațiere Implicită a Fonturilor

Font Face

Față Implicită a Fontului

Tema Lecturii

Tema Implicită (Alb)
Trebuie să Intră în Cont sau Fă-ți Cont pentru a vă salva personalizarea în profilul Literotica.
BETA PUBLICĂ

Notă: puteți modifica dimensiunea fontului, fața fontului și puteți activa modul întunecat făcând clic pe fila pictogramă „A” din caseta cu informații despre poveste.

Puteți reveni temporar la o experiență Classic Literotica® în timpul testării noastre Beta publice în curs. Vă rugăm să lăsați feedback cu privire la problemele pe care le întâmpinați sau să sugerați îmbunătățiri.

Click aici

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

37

Ikumi mă târăște într-un magazin nu prea mare, având în stânga îmbrăcăminte pentru bărbați, în dreapta pentru femei, iar în centru - ce surpriză! - pentru copii. Bineînțeles, peste tot culorile țipă; mă întreb dacă pot găsi ceva care să nu îmi vatăme retinele când mă uit în oglindă...

Nu mai era niciun client când am intrat; una dintre cele două vânzătoare - o roșcată înaltă, cu un chip agreabil, însă cam prea solidă pentru pantalonii mulați, cu model psihedelic alb-mov-verde metalic, pe care îi poartă împreună cu un fel de tunică sângerie - ne vine în întâmpinare prefăcându-se că nu se uită intrigată la pantalonii mei gri. Falsa puștoaică îi zâmbește și începe să fabuleze:

- Bună, Loreena! (Arată spre mine.) El este un client străin care ar avea nevoie de niscai straie fiindcă i-au rătăcit bagajele la aeroport... O să plătesc eu, pentru că, de parcă nu ajungea ghinionul ăsta, are și probleme cu transferul de cont.

Loreena îmi adresează un surâs atât de profesional încât nu mai conține nimic și începe să mă amețească propunându-mi tot felul de chestii care mi se par una mai oribilă decât cealaltă; Ikumi ne urmărește un moment, vădit amuzată de grimasele mele de suferință, după care, anunțându-ne că își caută și ea „ceva cârpe", se duce să scotocească în raionul destinat adolescenților. Lămurită în cele din urmă că nu vreau ceva multicolor, vânzătoarea îmi propune o pereche de pantaloni roz cu manșete lucioase; noroc cu Ikumi, care vine să îmi arate ce a „descoperit", altfel nu era exclus să vomit...

- Ce zici, este că-i granit rochița asta?

Habar nu am dacă rochița cu pricina, portocalie cu dungi înclinate galbene de diferite lățimi - sau invers - e „granit" sau nu; în tot cazul, este mulată până la talie, unde erupe într-un fel de volan. Încerc să îmi dau cu părerea:

- Arată bine, dar nu-i cam scurtă?

- Baka! îmi mulțumește pentru apreciere. O cumpăr. Ai găsit ceva?

- Păi... Nu prea...

Se uită la pantalonii roz, ridică o sprânceană și îi explică vânzătoarei:

- Acolo de unde-i el nu se poartă culori de genul ăsta; caută-i și tu ceva mai discret.

- Da, desigur... - murmură aceasta, reținându-și cu mare efort o strâmbătură din nas la adresa prostului gust vestimentar al străinilor.

- ...Dar nu prea! completează rânjind pseudo-fetișcana azurie.

Vreo trei sferturi de oră mai târziu, am fost dotat cu trei perechi de pantaloni, un sacou, mai multe cămăși și lenjerie; Ikumi nu și-a cumpărat decât rochița portocalie-cu-dungi-diagonale-galbene-sau-invers, pe care, de altfel, o poartă. Când ieșim din magazin, îmi aruncă o privire ambiguă și se interesează:

- De ce faci mutra asta nefericită? Chiar atât de mult îți displac straiele de aici?

- Eh, nu mă băga în seamă... Nici acasă nu purtam haine în culori vii, așa că-mi va trebui un timp să mă obișnuiesc cu moda de aici. Oricum, mulțumesc mult pentru „straie", Ikumi!

- Mi-ai mai mulțumit când am plătit - răspunde, zâmbind. Uite, am ajuns la magazinul de unde cumpăr alimente; ce vrei să mănânci astăzi?

Mă uit la ea un pic nedumerit.

- Am înțeles că faci în fiecare zi a săptămânii același fel... Sau era o glumă de-a lui Keiko?

Chicotește.

- Nu, nu era o glumă; dar pot schimba ordinea când e cazul.

- Atunci n-o schimba. Deja v-am deranjat prea mult...

Oftează.

- Denn, când ai de gând să înțelegi că nu ne deranjezi deloc?

Ridic din umeri.

- Nu știu. Poate niciodată.

- Treaba ta... Și să nu te aud plângându-te de mâncare, câtă vreme n-ai vrut să alegi! adaugă, rânjind.

38

„S-a rezolvat?"

„Păi..."

„Să nu-mi spui că hima asasină a dat greș!?"

„...Ba da..."

„Idioata!!"

„...Știți, a zis ceva ciudat..."

„Te mai bâlbâi mult?! Cine a zis, ce?"

„Asasina..."

„Ce-a zis proasta? Trebuie să-ți trag cuvintele afară!?"

„...Că tipul e o himă..."

„Poftim?! Ce tâmpenie mai e și asta?!"

„...Păi, susține că tipul e cea mai puternică himă asasină pe care-a întâlnit-o vreodată..."

„Poftim!?!"

„...Da, cică n-a putut să facă nimic împotriva lui... Era speriată de moarte, zicea că s-a jucat pur și simplu cu ea când l-a atacat..."

„Ce naiba de tâmpenie-i asta?! Și-a bătut joc de tine și tu ai crezut-o, idiotule!"

„...Nu cred... Când am contactat-o, parcă n-avea niciun fel de sentimente, atât de dur se comporta; însă când mi-a zis că n-a putut să-l ucidă era îngrozitor de speriată; mi-a cerut de mai multe ori codul misiunii ca să înregistreze abandonul și a zis că speră să nu-l mai întâlnească vreodată..."

„...Hmmm! Ciudată treabă. Oare să fi transferat un individ cu puteri atât de mari?"

„...În Universul lui nu se-ntâlnesc oameni cu asemenea puteri..."

„Ce faci, mă înveți tu pe mine!? Ține-ți gura!!"

„...Mă scuzați..."

„...Din două una: ori informațiile privind puterile celor din Universul Epsilon sunt eronate, ori s-a întâmplat ceva în timpul transferului... Ia stai! Nu cumva...? La cât ajunsese restabilizarea când ai întrerupt-o?"

„Cred că la vreo optzeci și ceva la sută..."

„Să aibă vreo legătură...? Greu de crezut."

„La ce vă gândiți?"

„Nu te privește. Contactează-l pe Păpușar."

„Pe... Păpușar?!"

„Da, idiotule! Ai aflat măcar unde l-a găsit asasina?"

„Da..."

„Ce naiba ai, te-ai lovit la cap sau ce!? Vorbește odată!"

„Păi... Mi-a zis că era în parcul Roberts și... Ăăă..."

„Și, ăă, ce!?"

„...Și mânca înghețată... Cu o himă manga..."

„Cee!?!... Chiar ești sigur că nu și-a bătut joc de tine?!"

„Da... De asta sunt sigur..."

„Poate l-a confundat cu altcineva proasta!"

„...Nu cred..."

„Da' nici nu ești sigur!"

„Păi..."

„Uf!! Ce altceva ți-a mai spus?"

„Că-l cheamă Dan..."

„Hmm!... Presupunând că e într-adevăr omul nostru, în loc să fie în agonie, se plimbă prin parc, fute hime și pune pe fugă asasine... Chiar să fie ce bănuiesc?! Fir-ai tu să fii! E numai vina ta!"

„Dar..."

„Gura! Dacă n-ai fi greșit ținta, acum stăteam liniștiți și cu contul bine garnisit! Caută-l imediat pe Păpușar și spune-i că trebuie să rezolve urgent problema individului! Ai înțeles?"

„Da..."

„Mai ești aici? Hai, evaporă-te odată!"

39

Ajunși acasă, - cât de repede am ajuns să numesc astfel micul apartament al fetelor... - duc în bucătărie punga de hârtie conținând ingredientele felului de mâncare „Joi" și mă interesez:

- Cum pot să te ajut?

Ridică doi ochi pe cât de mari, pe atât de nedumeriți.

- La ce să mă ajuți?

- La pregătitul mâncării.

Nedumerirea dispare, sprâncenele se înalță.

- Te pricepi la gătit?

- Oho! Sunt expert. Știu să pun șuncă pe pâine și chiar să întind unt pe felii înainte de asta.

O bufnește râsul.

- În cazul ăsta, de ce mă mai întrebi?!

- Încercam și eu să mă fac util... - mormăi.

- Atunci nu-mi sta în cale! Oricum, înainte de gătit, mă ocup de părul tău... Dezbracă-te și așteaptă-mă în baie, vin imediat! spune, dispărând în dormitor.

Ascultător, mă conformez; un minut mai târziu, vine și ea. Și-a scos noua rochiță și s-a înarmat cu un pieptene metalic, o foarfecă și un brici. Așază instrumentele pe marginea lavoarului și, inundându-mă cu azuriul ochilor ei enormi, întreabă:

- Vrei s-o facem înainte să te tund?

Înghit în sec și murmur răgușit:

- Nu te supăra pe mine, Ikumi, ești foarte drăguță și îmi placi foarte mult, dar cred că ar fi mai bine să nu se întâmple nimic între noi...

Continuă să se uite în ochii mei.

- De ce? Keiko?

- Da.

Zâmbește.

- Cred că ești ultimul romantic în viață. Nu uita însă că nu a deranjat-o deloc când ne-a găsit împreună azi-dimineață... Așa că n-ar trebui să confunzi sentimentele cu sexul.

Oftez.

- Din păcate, la mine nu prea se pot separa... Scuză-mă, Ikumi, dar chiar nu pot s-o fac.

Zâmbetul ei dobândește o nuanță pe care nu reușesc să o descifrez.

- Nu fi caraghios! De ce te scuzi? Hai, așază-te să te tund!

O clipă mai târziu, fredonând în surdină o melodie pe care nu o cunosc, începe să îmi taie din păr cu gesturi îndemânatice.

- Ikumi...? zic după un timp.

- Da?

- Ce s-a întâmplat azi-dimineață între noi?

Pentru o secundă mâinile i se opresc; reluând tunsul, spune încet:

- Chiar nu renunți, nu-i așa?

- Ți-am zis că sunt încăpățânat...

- Poate că da, iar eu poate ți-am răspuns că și eu sunt.

- Mi-ai promis că-mi spui.

- Dar n-am precizat când.

- Acum ar fi un moment bun.

- De ce? Fiindcă te tund sau fiindcă m-ai refuzat a doua oară?

- Ești îngrozitoare!

- Ai mai zis-o.

- Îmi spui sau nu?

- Cu o condiție. Gata! Poți să te admiri...

Mă ridic să mă admir. Oglinda o pârăște că m-a tuns cam scurt pentru gustul meu, însă trebuie să recunosc că nu a exagerat - chiar se pricepe.

- Nu-i rău... - admit. Ce condiție?

- Vrei să te și bărbieresc?

- Asta-i condiția?

- Baka!

- Atunci, care?

- Nu mi-ai răspuns.

- Nu, mulțumesc; mă bărbieresc singur. Care-i condiția?

- Ești sigur? Te descurci cu așa ceva?

Și îmi flutură în fața nasului briciul.

- Nicio problemă. N-am folosit niciodată.

- Atunci stai jos și lasă-mă pe mine.

Când are dreptate, are dreptate; mă așez la loc și întreb încă o dată:

- Despre ce condiție-i vorba?

- Scuze, am uitat să cumpăr săpun de bărbierit - zice, umezindu-mi barba cu gel de duș. Sper să meargă cu ăsta.

- Ikumi!

- Da, da, îți spun, nu te mai agita... Asta, dacă nu vrei să rămâi cu cicatrici. Îți amintești ce te-am sfătuit când eram în roată? În legătură cu Keiko?

- Îhâm!

- Fă-o. Culcă-te cu ea astă-seară. Și reguleaz-o cât de des poți în zilele ce urmează.

- Mmmh...

- Ce „mmh"? Poți vorbi, doar nu-ți închipui că-ți tai gâtul dacă miști buzele!

- Ești sigură?

- Ce să fiu sigură? Că asta-i condiția mea sau că nu-ți tai gâtul?

- Că nu-mi tai gâtul.

- Baka! Dacă-mi promiți că o faci, îți spun despre azi-dimineață.

- I-am zis lui Keiko că o vom face atunci când va dori ea...

- Iar ea ți-a propus-o deja.

- Ai tras cu urechea!

- Bineînțeles. Doar era vorba de soră-mea. (După o clipă, adaugă mai încet:) Și de tine.

- Ce vrei să spui?

- Ghicește.

- Mă exasperezi...

- Obișnuiește-te.

- Baka!

- Gata. (Se retrage doi pași.) Ia să te văd... Hmm! Acum arăți de treizeci de ani; ești sigur că ai patruzeci și unu?

- Foarte sigur - zic, ridicându-mă să îmi cercetez noua mutră.

E adevărat, chiar arăt mai tânăr. Însă mă preferam cu barbă.

- Ei...? întreabă, privindu-mă din coada ochiului în timp ce clătește briciul.

- „Ei", ce?

- „Ei", cum ți se pare și „ei", dacă promiți.

Oftez.

- Mi se pare în regulă, deși nu-mi place.

- Iar pentru celălalt „ei"?

- Doar dacă vrea și Keiko...

Își dă ochii peste cap.

- Zău dacă ești zdravăn la cap! De câte ori trebuie să ți-o spună?

- Bine, bine! Promit... Acum spune-mi ce s-a întâmplat azi-dimineață!

Chicotește în timp ce luminițe poznașe i se fugăresc în imenșii ochi - sper că nu pregătește o altă „glumă"...

- Păi, visai că o fuți pe Keiko...

- Nu visam că o fut - bombăn. Visam că facem dragoste.

Ridică din umeri.

- Mă rog, chestie de interpretare. (E rândul meu la dat ochii peste cap.) Deci, visai că faci dragoste cu ea și ți se întărise granit...

O fixez pregătindu-mă să lansez fulgere din ochi dacă iar are de gând să mă lase nedumerit.

- Și...? Am făcut sau nu sex?

Figura mea, care se presupune că ar trebui să o intimideze, nu reușește decât să îi provoace râsul.

- Păi... Oarecum.

Clipesc între două holbări la ea.

- „Oarecum"!? Cum adică, „oarecum"?!

Continuă să râdă.

- Adică nu mi-ai băgat-o, baka! M-ai luat în brațe și te-ai frecat de mine.

Nici nu știu cum ar trebui să mă simt - ușurat...? Până una-alta, cred că sunt mai degrabă stânjenit; cel puțin, dacă mă iau după fierbințeala pe care o simt în obraji.

Ikumi surâde, își adună instrumentele și, ieșind din baie, îmi aruncă peste umăr:

- Nu mai face mutra asta, că n-ai niciun motiv să fii jenat!

Mda, ca și cum aș putea...

40

Rămas singur, încep să curăț baia, gândindu-mă la discuția tocmai încheiată. Oare ce mama naibii e cu mine?! În loc să mă agit pentru a afla ce s-a întâmplat cu mine și de ce a încercat Asuka să mă ucidă, mă obsedează ceea ce simt pentru Keiko și, pe deasupra, nu mă pot abține să mă gândesc și la Ikumi... Fir-ar să fie! Am trecut de patruzeci de ani și continuu să mă comport ca un adolescent cu hormonii în clocot! Să fie vinovat doar comportamentul lor provocator, sau sunt eu „nițel" obsedat sexual...? Poate că, de fapt, este un cerc vicios: fetele se poartă astfel deoarece simt că sunt atras de ele... Uf!! Chiar nu sunt în stare să mă maturizez?

Keiko... Mi-a plăcut din primul moment... Să aibă dreptate Ikumi? Să fiu cu adevărat îndrăgostit de sora ei...?

„Dobitocule! mă apostrofez, vârându-mă sub jetul dușului. Încerci să omiți ceva esențial: fetele astea au fost proiectate pentru „servicii sexuale"... Și atunci, nu cumva e normal să te atragă? Nu cumva e ceva firesc pentru ele să flirteze, să își ofere trupurile?..."

Iar și iar mă întorc la gândurile acestea... Și, ca de fiecare dată, îmi spun - sau poate doar caut să mă conving? - că sunt mai mult de atât, nu doar prostituate obișnuite să se culce cu oricine le vrea... Că, poate, Keiko chiar mă place... Iar Ikumi...

Ikumi... Micuța himă manga mă intrigă. Se oferă, mă tachinează, se preface capricioasă și imatură, apoi devine serioasă și mă sfătuiește ce să fac... Fără să mă lămurească ce vrea să zică de fapt despre sora ei - „poate fi a mea, dar eu nu pot fi al ei"; „poate fi pentru mine orice vreau, mai puțin iubită"... Apoi mă încurajează să mă culc cu ea, urându-mi să mă lecuiesc de dragoste prin sex, spre binele meu... Sau prevestind că mă voi plictisi la un moment dat de Keiko și voi rămâne cu ea...

Ia stai! Și chiar încremenesc cu degetele în părul șamponat.

Să fie hima asta mică și azurie geloasă pe sora ei? De ce nu...? Ar avea motive: în timp ce ea e prizoniera unei veșnice adolescențe, Keiko arată incredibil - iar eu am preferat-o de la bun început... Reiau spălatul părului, întrebându-mă dacă presupunerea mea are tangență cu realitatea sau... Împietresc din nou. Sau e îndrăgostită de mine?! Mi-a zis că mă place, și de câteva ori a vrut să spună ceva, dar s-a oprit... Oare...?

Scutur din cap, sperând ca ideea asta să zboare cât colo, odată cu clăbucii.

„Ți s-a suit la cap, asta s-a întâmplat! mă critică propria minte. Te crezi atât de irezistibil încât să se îndrăgostească pe loc de tine o tipă care nici n-ar ști să spună cu câți bărbați s-a culcat!?"

Mda, asta cam așa e... Și totuși... Ikumi mi-a zis că sunt un tip deosebit...

„Idiotule! revine la atac scepticul - sau realistul? - din mine. Te joacă pe degete măgulindu-ți ego-ul, iar tu îți imaginezi că te place! Cât de prost poți să fii?!"

Asta să fie tot? Doar un joc?...

41

Ieșind din baie, o aud pe Ikumi trebăluind în bucătărie; fac doi pași într-acolo și mă opresc, încruntat. Oricât de obișnuită ar fi să vadă bărbați goi, - inclusiv pe mine, - nu mi se pare o idee bună să fiu atât de degajat. Așadar, inaugurez noua mea garderobă îmbrăcând o cămașă galben-canar și o pereche de pantaloni de un verde nu-știu-cum-să-îi-spun. În micul antreu, mă întâlnesc cu noul Denn, care mă privește mirat din oglindă; mă opresc pentru a face cunoștință. Arată... „altfel" să fie cuvântul? Nu îmi dau seama; în tot cazul, acest Denn pare destul de asortat lumii de aici - poate am scăpat de exasperantul „Sunteți străin?"...

- Ce faci acolo, te-ai îndrăgostit de noua ta față? se interesează Ikumi cu o voce în care râsul pare gata să scape din lesă.

- Te-ai prins! Dacă nu mă întrerupeai, dădeam buzna peste ăla din oglindă ca să-l iau la pupături - spun, foarte inspirat.

- Ha-ha - observă și ea cât de bună a fost gluma.

Se pare că avem gusturi comune... Intru în bucătărie și o privesc câteva clipe căsăpind niște legume, după toate aparențele pentru o salată.

- Chiar nu pot să te ajut cu nimic?

- Ba da - răspunde, fără să întrerupă brutala acțiune. Vezi biletul de pe pervaz?

Mă apropii de fereastră.

- Ăsta?

Îmi adresează o strâmbătură.

- Mai e și altul? Ia-l.

Îl iau și îl cercetez. E un bilet de loterie tipărit pe un cartonaș octogonal, fiecărei laturi corespunzându-i un număr format dintr-o cifră sau două.

- Și ce să fac cu el?

- Peste cinci minute e extragerea; vezi dacă iese vreun număr.

Ridic o sprânceană.

- Unde să văd...?

- La combo, unde-n altă parte, baka! (O fixez cu un „Poate mă lămurești ce vrei să zici" în priviri.) Ah, scuză-mă... (Zâmbind încurcată-dar-nu-prea, lasă în pace rămășițele legumelor și se spală pe mâini.) Pentru o clipă am uitat că ești din altă lume... Poate fiindcă arăți altfel ras, tuns și schimbat. (Își șterge mâinile; surâsul îi capătă o altă nuanță, mai greu de definit.) Sau poate că m-am obișnuit cu tine și nu mai realizez că ești „nou" aici...

- Păi, cred că sunt, încă, destul de „nou". Și mă tem că voi mai rămâne destul timp...

- Cine știe?... Vino să-ți arăt.

O urmez în living; se îndreaptă spre o cutie asemănătoare celei pe care am văzut-o în camera de hotel, numai că aceasta nu este din plastic, ci metalică; probabil că mi-au mai căzut ochii pe ea, însă nu i-am acordat importanță. Falsa fetișcană îi atinge suprafața frontală și din lateral se desprinde ceea ce ar trebui să fie o telecomandă; mi-o întinde după ce atinge cu arătătorul și un punct de pe ea. Schițez gestul de a o lua, dar rămân cu el la jumătate, fascinat de imaginea tridimensională care se formează în aer, deasupra cutiei.

- La tine nu se văd așa emisiunile? întreabă Ikumi, fixându-mi chipul care mă tem că s-a pricopsit cu o mină copil-prostuț-în-fața-vitrinei-cu-jucării.

- Nu tocmai... Apar pe un ecran, nu sunt holografice.

- Aha, am văzut așa ceva într-un documentar; nu se mai folosesc ecrane de vreo patruzeci de ani.

Patruzeci de ani...!? Se pare că aici tehnologia e „un pic" mai avansată... Și nu doar în domeniul ingineriei genetice.

- Mai stau mult cu mâna întinsă? se interesează cu un ton amabil.

Îmi desprind ochii de la ceea ce pare să fie o reclamă a unui lanț de magazine și, murmurând o scuză, iau telecomanda. La un milimetru sau doi deasupra ei plutesc mai multe simboluri și cifre.

- Schimbă pe canalul douăzeci și patru - mă îndeamnă.

Străpungând nălucile cifrelor, ating suprafața în dreptul lui „2", apoi al lui „4"; imaginea se stinge pentru a-i face loc alteia. Tot publicitate - unele lucruri nu se schimbă, oricât de diferite ar fi lumile...

- Acum dă sunetul mai tare.

Cercetez simbolurile și ating unde se află cel părând să indice controlul volumului; sonorul care abia se auzea ne invadează timpanele.

- Am zis mai tare, nu asurzitor! râde hima bleu.

- Scuze... - murmur în timp ce mă împrietenesc cu viteza de reacție a comenzii.

- Așa mai merge. Înveți repede...

- Mda. Să mă vezi cât de frumos fac sluj pentru zăhărel.

- Nani?

Nu am apucat până acum să mă interesez ce înseamnă „nani", dar nu e greu de presupus că este o rudă japoneză de-a lui „ce".

- Nu contează - o „lămuresc". O altă glumă proastă de-a mea.

12