Oglindiri în Enormii Lor Ochi 12

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

46

- Denn, e adevărat? Tu chiar ești îndrăgostit de mine?

Mă arunc în oceanele verzi ale ochilor ei în timp ce caut în mine curajul - și modul - de a-i răspunde; fata azurie se ridică, zice: „Vă las singuri... Aveți de vorbit.", și părăsește încăperea.

- Spune-mi, Denn. O văd în ochii tăi, cred că aș putea să o simt dacă încerc să te citesc, dar vreau să te aud spunând-o...

- Keiko... - rostesc răgușit; îmi dreg glasul și reiau: Keiko, cred că da... Încă de când te-am cunoscut mi-am dorit să fim împreună... Adică, nu fizic, înțelegi... Ah! vorbesc prostii!... Nu numai fizic... Adică... Uf!! Parc-aș fi un puștan la prima declarație de dragoste!

Intensitatea privirii ei devine aproape materială, însă de această dată nu încearcă să pătrundă în mintea mea; un zâmbet tandru dar - nu, nu cred că mi se pare - trist îi înflorește pe chip, murmură: "Of, Denn..." și se cuibărește la pieptul meu; buzele i se întredeschid și ne cufundăm într-un lung sărut. Simt că plutesc într-un nor atât de roz încât nu poate avea vreo tangență cu realitatea... Drept confirmare, Keiko se depărtează aproape brutal de mine; surprins, îi văd ochii scăldați în lacrimi - și mă tem că nu sunt de fericire.

- Keiko, ce s-a-ntâmplat?! întreb alarmat.

Își desprinde ochii dintr-ai mei pentru a privi în gol, - sau poate în ea însăși, - apoi mă fixează iar; deja lacrimile i se preling pe obraji; în mine începe să se sfâșie ceva. Ceva care m-a ajutat să rezist pe parcursul ultimelor zile...

- Keiko...

Îmi cuprinde obrajii în mâini și șoptește:

- Denn, dragul meu Denn... De ce faci asta?...

- Ce să fac...? bâigui, nedumerit.

- De ce te chinui? De ce vrei să suferi? De ce m-ai ales pe mine?...

- Ce... ce vrei să spui?!

- Eu... Denn, tu nu ai înțeles că nu sunt decât o himă concepută doar pentru a face sex...? Că nu pot fi altceva decât o mașină de regulat? O simplă păpușă vie care să fie futută? O curvă, Denn, atâta tot...

Acum, acel „ceva" chiar se rupe; îmi dau și mie lacrimile.

- Keiko, mi-ai spus asta... Știu, dar... Keiko, nu mă pot împotrivi sentimentelor, nu... Nu pot... Keiko, tu nu poți sau nu vrei să fii altceva?...

Mă fixează printre lacrimi și izbucnește într-un râs isteric.

- Denn... Denn!... - spune printre hohote. Tu... tu nu înțelegi... Chiar nu înțelegi... Dacă nu vreau...?! Să nu vreau!?!... Denn, nu e vorba de a vrea... Sau de a putea... Denn, eu nu am dreptul să fiu altceva!... Fac tot posibilul să nu-mi urăsc existența, iar tu... tu vii și-mi zici senin că te-ai îndrăgostit de mine!... (Hohotele de râs i se sting, înecate în valurile unui plâns cu sughițuri.) Nu... nu ești primul, bineînțeles, dar... tu ești primul care chiar o crede... Primul care ar putea... ar putea conta, dar... Denn, nu este posibil, înțelegi?... Adică, este posibil, dar nu are niciun rost... Nu aș reuși decât să te fac să suferi... Denn, am visat toată viața ca un natural să mă iubească, dar niciodată nu am confundat visul cu realitatea... Fiindcă nu pot pot fi iubită așa cum sunt... Nu mă poți iubi când știi că în fiecare zi mă culc cu oricine mă cere la dispecerat... Denn, fă ce vrei cu mine, te rog să faci tot ce dorești cu mine, dar te implor: nu te îndrăgosti de mine!!... Pot fi a ta oricând, dar nu am cum să fiu numai a ta... Și... și nu vreau să suferi din cauza asta!... Înțelegi?... Denn, spune-mi că înțelegi...

Dacă înțeleg? Da, sigur că înțeleg... Chiar dacă nu vreau să înțeleg, chiar dacă refuz să înțeleg...

- Denn...?

- Da, Keiko... Înțeleg ce-mi spui... Și cred că înțeleg și ce e în sufletul tău... Așa sper... Dar... Keiko, tu n-ai vrea să-ți schimbi viața?

Ochii îi ies la suprafața lacrimilor pentru a se umple de mirare.

- Să mi-o schimb...?! Cum adică?!

- Să nu mai fii prostituată.

- Să nu mai fiu prostituată... - repetă ca și cum i-ar fi greu să înțeleagă. Sigur că aș vrea, dar nu-i posibil... Denn, sunt proprietatea unei firme... Care ne-a comandat, pe mine, pe Ikumi și pe alte mii de hime, și a investit în creșterea și educarea noastră... Cum crezi că ar renunța la mine, acum, când am început să aduc profit?

Ce porcărie!!

- ...Chiar nu există nicio posibilitate?

Oftează.

- Ba da, există una... (Inima îmi pornește la galop; o fixez plin de speranță.) Aș putea fi cumpărată de un particular, dar...

Și tace. Aștept un moment să continue, însă, fiindcă nu o face, întreb:

- Dar...?

- Dar sunt două probleme...

Iar tace; sunt cât pe ce să insist iar, când reia:

- Mai întâi, prețul e... Nu știu de fapt cât cost, dar sigur e vorba de o sumă enormă... Iar apoi... (Suspină iar.) Cum să-ți zic...? Denn, am fost comandată de o firmă, nu de un particular...

Clipesc, nedumerit - care este diferența? Fata continuă:

- Asta înseamnă că în proiectul meu nu a fost inclusă capacitatea de a iubi...

Mă holbez la ea, nevenindu-mi să îmi cred urechilor; își apleacă privirea, evitând-o pe a mea. Fir-ar să fie! Asta voia să spună Ikumi...

47

Tăcerea care ne-a învăluit are greutatea unui lințoliu - într-un fel, cred că așa ceva și este... Am tot încercat să mă conving că nu are sens să mă îndrăgostesc de Keiko, mi-am adus nenumărate argumente logice, am apelat la cel mai elementar bun-simț pentru a-mi demonstra că fac o mare prostie, și totuși nu am putut să îmi înăbuș sentimentele... Consecința? Tot ce am reușit a fost să provoc suferință... Ea stă lipită de umărul meu, cu mâinile prinse între coapse, și plânge tăcut, cu superbii ei ochi verzi rătăciți undeva în adâncimile propriului suflet, iar eu mă simt ca un gâde care a încercat să se sinucidă din aceeași mișcare cu care a executat condamnatul - dar fără să aibă nici cea mai vagă idee ce face, și nici măcar ce rol și-a asumat... Ce naiba caut în viața ei? Cum am putut să fiu atât de inconștient, atât de crud și să o rănesc astfel? Da, mi-aș putea găsi drept scuză necunoașterea condiției ei reale, însă... Însă nu trebuia să uit că nu știam mai nimic despre viața ei, și prea puțin despre ceea ce este ea de fapt; nu trebuia să uit cât de străin sunt aici... Și acum...? Ce pot face acum? Cred că singura acțiune decentă ar fi să plec. Undeva departe de ea. Și de Ikumi, înainte de a o răni la rându-i...

- Denn...?

Tresar și mă smulg dintre gânduri; Ikumi stă aplecată în fața mea, cu enormii ei ochi azurii la câțiva centimetri de ai mei.

- Denn, vino, te rog...

- Dar... Keiko...

- Las-o puțin singură; își revine ea. Hai, vino, vreau să-ți vorbesc.

Mă uit la Keiko; întorsese capul spre mine, schițând un zâmbet.

- E-n regulă, Denn... E doar mica mea criză lunară de depresie... Pe care mi-ai declanșat-o un pic mai devreme, atâta tot.

- Keiko...

- Du-te să vorbești cu Ikumi; până te întorci voi fi în perfectă stare de funcționare, îți promit!

Îi mângâi ușor părul mătăsos, îi așez un sărut pe obraz - închizând ochii, apleacă puțin capul înspre mine - și mă ridic. Ikumi mă așteaptă în pragul antreului; o urmez în bucătărie. Îmi face semn să închid ușa și se cocoață pe masă.

- Așază-te. În fața mea.

Chipul ei drăgălaș de puștoaică manga e cât se poate de serios; mă conformez și ridic privirea până o întâlnesc pe a ei.

- Ce vrei să faci? mă întreabă brusc. Ai aflat ce încercam să-ți spun despre Keiko. Ce vrei să faci acum?

- Păi... (Aplec ochii, fixând un punct undeva dincolo de ea.) Cred că cel mai bine e să fac ceea ce trebuia de la bun început: să plec.

- Rahat!!

Tresar, lovit în plin de vehemența ei, și o privesc din nou. Mă fixează încruntată.

- Nu pleci nicăieri! Unde vrei să te duci? Nu știi pe nimeni aici în afară de noi, asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că cineva te vrea mort. Și mă fac că uit să zic că astfel te-ai dovedi un laș... (Zâmbește fără veselie.) Ups! Am zis-o!

- Bine, dar...

- Dar, ce?! Mai devreme sau mai târziu, tot ai fi avut discuția asta cu soră-mea; nu crezi că e mai bine că ai aflat de la bun început cum stau lucrurile?

- Poate că da... - admit fără convingere.

- O dorești mai puțin acum?

Acum...? Chiar în momentul când mi-a pus întrebarea, am realizat că nimic din ceea ce mi-a spus Keiko nu a reușit să schimbe ceea ce simt pentru ea - însă nu cumva e prea devreme pentru a-mi analiza sentimentele? Nu cumva e vorba doar de clasicul refuz de a înțelege că unele bătălii sunt pierdute încă din start?

Şirul gândurilor se rupe brusc, odată cu tresărirea pe care o am când mă atinge între picioare cu talpa ei micuţă.

- Vezi tu - spune, cu un surâs parcă un pic absent - uneori e mai bine să-ți lași celălalt cap să gândească... De-asta te-am sfătuit mai devreme s-o fuți cât poți înainte de a te hotărî dacă într-adevăr o iubești. Așa că nu-ți mai face atâtea probleme: rămâi aici și fute-ne pe amândouă. E cea mai bună cale ca să te liniștești.

- Nu știu dacă e cea mai bună cale sau nu...

Surâsul ei capătă o ușoară nuanță de rânjet.

- Este. Dezbracă-te și du-te la ea!

- Nu cred că... - încep să protestez, însă vocea lui Keiko mă întrerupe:

- Mai bine mă lași pe mine să te dezbrac.

Surprins, - nu am auzit când a intrat, - întorc capul și o privesc: zâmbetul îi luminează din nou chipul pe care lacrimile s-au uscat, iar în imenșii ei ochi verzi nu zăresc vreo urmă de resentiment.

- Ia te uită cine a terminat cu bocitul! ricanează Ikumi.

Hima cu plete verzi dă din umeri a nu-mi-pun-mintea-cu-tine și adaugă:

- Asta dacă nu preferi să mai stăm puțin de vorbă înainte.

- Cred că ar fi bine... - zic.

- Atunci vino - îmi aruncă peste umăr plecând spre living.

Micuța bleu mă privește cu un ceva nedefinit sclipindu-i în ochi. Diferit de cel de mai devreme. Cred. Ridic o sprânceană.

- Ce s-a întâmplat, Ikumi?

Întoarce puțin capul, continuând să mă fixeze.

- Nimic, ce să se întâmple?

- Mă privești cam ciudat.

- Ți se pare. Hai, du-te, te așteaptă prințesa visurilor tale!

- Nu-i frumos să-ți bați joc de oameni - mormăi nu tocmai inspirat în timp ce mă ridic.

- Știu. Dar îți dai seama ce plictiseală ar fi dacă ne-am purta mereu frumos?

- Asta ce-i, filozofia ta de viață?

- Nu, baka, e doar o prostie pe care am zis-o ca să nu tac!

Arunc o privire tavanului și plec în căutarea lui Keiko; nu este în camera de zi, așa că mă uit în dormitor - mă așteaptă așezată cu picioarele strânse sub ea, pe cea mai îndepărtată dintre cele două mari saltele puse direct pe podea.

- Intră, ce te codești?

Nu mă mai codesc și intru. Bate cu palma pe cearșaful roșu deschis, de mătase; după ce mă așez unde mi-a arătat, mă privește drept în ochi și spune încet:

- Denn, te rog să mă ierți pentru adineauri...

Clipesc de câteva ori.

- ...Să te iert?! Eu să te iert!? Keiko, dacă unul dintre noi datorează scuze celuilalt, acela sunt eu!

Schițează un surâs.

- Nu, Denn, tu n-ai de ce să-ți ceri scuze. Pentru ce să o faci? Pentru că te-ai îndrăgostit de mine?

- Nu, pentru că te-am făcut să suferi.

- Nu tu m-ai făcut să sufăr; în schimb, eu sunt cea care te-a rănit; ar fi trebuit să mă stăpânesc mai bine.

Oftez.

- Dacă n-ar fi vorba de ceva serios, ar putea fi caraghios felul în care ne tot asumăm vinovăția...

Nou surâs.

- Așa este. Mai bine încheiem subiectul, nu?

- De acord; te ascult.

Închide o clipă ochii - cât să tragă aer în piept - după care mă fixează intens.

- Denn, m-am gândit la discuția noastră... Știi, am fost învățată... poate „dresată" ar fi un cuvânt mai potrivit, să mă prefac; mă prefac că-mi face plăcere să mă culc cu indivizi care mă scârbesc, mă prefac că mă simt bine în pielea mea de curvă, mă prefac că sunt mai proastă decât în realitate, mă prefac că sunt naivă și entuziastă. Mă prefac că viața pe care mi-au pregătit-o încă de când au început să manipuleze genele în ovulul care urma să devină hima din fața ta este chiar cea pe care mi-am dorit-o. În fine, mă prefac că sunt exact femeia pe care o doresc cei care mă folosesc ca să-și elibereze surplusul de spermă acumulat privind anime-uri erotice... Aș putea să mă prefac că te iubesc, și n-ai putea niciodată să-ți dai seama că nu e adevărat. Dar pe tine nu vreau să te mint. Nu mă întreba de ce. Și totuși, am să o fac. Atât timp cât tu o vei dori, eu voi fi femeia care e îndrăgostită de tine, și voi juca acest rol mai bine decât am făcut-o vreodată... Fiindcă e pentru prima dată când îmi doresc să-l joc. Și voi înceta să-l joc doar când te vei plictisi de mine. (Încerc să îi răspund, - cu toate că nu am nici cea mai vagă idee ce aș putea spune, - însă îmi face semn să aștept.) Știu, vrei să zici că nu este ceea ce dorești, că nu vrei să trăiești o minciună, oricât de perfectă ar fi... Dar gândește-te, e relația ideală: va fi exact așa cum o dorești, și va dura atât cât o dorești. Și vei putea ieși din ea fără să suporți tânguielile unei femei frustrate, fără să ai vreo remușcare... Vrei să o fac pentru tine?

Îi cercetez chipul atât de perfect în ciuda trăsăturilor ciudate, îi sondez ochii enormi până când simt că amețesc cufundându-mă în adâncimile lor verzi. Și nu găsesc în ei decât sinceritate.

- De ce, Keiko? De ce vrei să faci asta pentru mine?

Oftează și coboară privirea pentru a se uita în jur ca și cum ar căuta ceva pierdut pe podea; după un moment, îndreaptă din nou ochii spre ai mei.

- Pentru că asta e tot ce pot să fac... Țin la tine, dar, ți-am zis, nu am cum să te iubesc. Oricât aș vrea.

- ...Ai vrea să mă iubești? De ce spui asta?

- Fiindcă e adevărat.

E rândul meu la coborât privirea.

- Nu înțeleg, Keiko... Că m-am îndrăgostit de tine, e, cred, firesc: ești deosebită, iar eu tocmai am ieșit dintr-un coșmar pentru a mă trezi aici, într-o lume pe care n-am reușit încă să o înțeleg... Dar ce ai găsit tu la mine pentru a vrea să faci asta?

- Pot să intru? întreabă Ikumi din pragul ușii culisante.

- Ai ascultat ce vorbeam? mârâie Keiko.

- Nu chiar. Am auzit câte ceva. Dacă n-ați închis ușa...

- Indiscretă ca de obicei... - ridică din umeri fata verde.

- Nu indiscretă; grijulie. Doar trebuie să am grijă de sora mea mai mică.

- Da, bine... - bombăne sora ei mai mică.

Hima azurie nu mai așteaptă invitația și se apropie; se așază în genunchi în spatele celei verzi, cu mâinile pe umerii ei și mă fixează o clipă înainte de a zice:

- Îți răspund eu la întrebare... Fiindcă și mie îmi placi. De ce? Pentru că noi, himele destinate serviciilor sexuale, și cele manga în special, nu apreciem oamenii după cum arată; pentru noi, care arătăm bine deoarece așa am fost proiectate, frumusețea fizică nu are nicio însemnătate; ceea ce apreciem este sufletul. Iar tu, Denn, ești unul dintre cei mai interesanți oameni din câți am întâlnit. Ești sincer și sentimental, dar în același timp dur. Cred că poți să te sacrifici pentru cineva iubit și poți ucide un dușman. Ești simplu și complex în același timp... Iar puterea pe care o emană acel ceva din mintea ta e pur și simplu fascinantă.

- Eu n-o simt... - șoptește Keiko.

Schițând un surâs, Ikumi îi strânge ușor umerii.

- O, ba o simți, altfel nu i-ai fi propus să joci rolul de iubită... Doar că nu-ți dai seama.

Mă încrunt.

- Stai o clipă... Sunt măgulit de tot ce ai spus despre mine, și mi-ar plăcea să fie măcar pe sfert adevărat, dar ideea e că, de fapt, cu adevărat atrăgător la mine este „acel ceva" obscur?!

- Da' tu ce credeai? rânjește Ikumi.

48

Un alt lung moment de tăcere se tolănește între noi - dacă perseverăm, în scurt timp devenim tustrei experți în schimb de priviri... Ikumi e cea care vorbește prima:

- Te-ai hotărât, Denn?

Tresar ușor și îi caut privirea.

- Ce să mă hotărăsc?

- Dacă accepți propunerea soră-mii, baka!

Cercetez chipul soră-sii - se uită la mine printre gene, iar în imenșii ochi verzi joacă o sclipire pe care nu reușesc să o interpretez. Sau nu îndrăznesc. Trag aer în piept și o întreb:

- Ești sigură că vrei să faci asta?

Hima bleu își dă ochii peste cap lungindu-și figura a „Ăsta chiar e bătut în cap!", iar cea verde oftează a cam același lucru înainte de a se interesa:

- Vrei să-ți dau în scris?

Falsa fetișcană adaugă:

- Să știi că sunt suficienți chiar și cei doi neuroni ai ei ca să-și dea seama că nu cauți decât să amâni răspunsul.

- Baka! îi mulțumește Keiko pentru apreciere; ignorând-o, Ikumi continuă:

- Și chiar nu-mi dau seama de ce o faci când e clar că o dorești. (Ridic o sprânceană, dar mă abțin de la comentarii.) Nu te mai prosti și răspunde-i odată!

- Te-am numit cumva purtătoarea mea de cuvânt și am uitat între timp? mârâie tânăra care așteaptă răspunsul.

- De ce te bagi în discuție? se răstește la ea purtătoarea de cuvânt.

- Asta-i bună! Eu mă bag în discuție? Nu cumva tu ești cea care a dat buzna peste noi adineauri?

- Fetelor... - încerc să intervin.

- Tu să taci! mă ia la rost și pe mine pseudo-puștoaica.

- De ce vorbești așa cu el?! îmi sare în apărare Keiko.

- Vezi cât de mult ține la tine? mi se adresează Ikumi. Și tu nu ești în stare să-i dai mai repede un răspuns!

- Dar... - bâigui.

- Ikumi!! zice printre dinți fata verde.

- Da, Keiko...? se preface că nu a înțeles cea azurie.

- Ce-ar fi să ne lași singuri?

- Vrei să plec? lansează Ikumi întrebarea, dar în direcția mea.

- Păi... - răspund răspicat.

- Ikumi!!!

- Da, bine, am înțeles aluzia... Nerecunoscătoareo!

Se ridică și se îndepărtează interpretând rolul principal din Povestea Prințesei Ofensate.

- Și închide ușa! îi aruncă soră-sa.

- Închide-o singură!

Keiko se întoarce spre mine.

- Așa face mereu! Se crede cea mai deșteaptă, dar se comportă ca o fetiță răzgâiată...

- Te-am auzit! se face auzită vocea criticatei.

- Asta și voiam! îi strigă hima verde.

Mă duc să închid ușa, altfel risc să îmi petrec seara urmărind spectacolul Surorile Hime Și Replicile Lor Drăgălașe. În timp ce trag pe șină panoul, Ikumi îmi face cu ochiul, zâmbind. Îi întorc zâmbetul și revin lângă Keiko. Îmi ia mâinile în ale ei, ne uităm un timp unul în ochii celuilalt, apoi mă întreabă încet:

- Vrei?

Aplec ochii; nu cred că pot accepta așa ceva. Oricât de mult aș dori să fiu cu ea, oricât de mult aș spera, undeva, în adâncul sufletului, ca sentimentele pe care vrea să le mimeze pentru mine să devină reale... Fiindcă mi se pare nedrept - chiar dacă ea este cea care a propus-o. Nu, nu pot accepta...

- Denn...? șoptește. Vrei?

Ridic privirea și mă cufund o dată în plus în oceanele verzi ale minunaților ei ochi; răsuflu adânc și îi răspund:

- Da, Keiko.

Ochii, buzele, întregul chip i se luminează într-un surâs; și totuși, mă simt vinovat, mă simt la fel de josnic precum cei care o desconsideră pentru simplul fapt de a nu fi fost concepută în urma contactului dintre o femeie și un bărbat... Aplec iarăși privirea, căutând cuvintele care ar putea exprima ceea ce simt; nu le găsesc, însă nu mai pot amâna.

- Keiko...

Îmi pune un deget pe buze, oprindu-mă.

- Ș-ș-ș!... Am vorbit destul...

Și, privindu-mă în ochi, începe să îmi descheie cămașa; parfumul ei mă împresoară, iar trupul gol radiază o căldură care îmi desăvârșește excitarea - cred că, de data aceasta, nimic nu mă va mai opri să fac dragoste cu ea... Dragoste...? Cât aș vrea să fie dragoste, nu sex...