Oglindiri în Enormii Lor Ochi 15

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

57

Așezați într-un separeu al unui bar din apropiere, ne zâmbim cam prostește, fiecare așteptând ca unul dintre ceilalți să înceapă conversația; în ce mă privește, prefer să mă abțin. Fetele, realizând că tăcerea își va căuta de lucru între alții numai dacă una dintre ele o expediază, încep să vorbească în același timp:

- De ce ziceai că... - spune Sayuri.

- Ce-ai mai rezol'... - zice Keiko.

Se privesc în ochii enormi, după care se uită la mine și izbucnesc în râs; le zâmbesc, abia abținându-mă să pufnesc și eu.

- Zi tu prima! o invită hima verde pe „dragoniță".

- Ba nu, tu! o îndeamnă „dragonița" pe hima verde.

- Tu mai întâi!

- Așa nu ajungem nicăieri...

- Ai dreptate, o să ne tot invităm reciproc până când va trebui să plec.

- Tot ce se poate; mai ales cu o încăpățânată ca tine...

- Pe cine faci tu încăpățânată, măi balaurițo!?

- Pe tine, cap verde!

Par să nu mai aibă mult până încep să se păruiască, dar experiența „certurilor" dintre Keiko și Ikumi îmi spune că doar se prostesc.

- Aveți nevoie de un arbitru? mă interesez cu ironie deghizată în amabilitate.

- Nu-i nevoie - îmi răspunde, chicotind, Balaurița. Îi trag o coadă peste ochi și o liniștesc...

- Asta poate-n visele tale! râde Cap Verde.

- Știți ce? Chiar n-am de gând să rămân fără o prietenă în urma unei lovituri de coadă, așa că întreb eu prima: de ce ziceai că ne-a sunat inspectorul ăla aseară?

- Îl căuta pe Denn - explică fără ezitare Keiko.

O cercetez din coada ochiului - după mina calmă pe care o afișează, se pare că nu a luat-o gura pe dinainte; înseamnă că are încredere în Sayuri.

Se întoarce spre mine.

- Nu-ți face probleme, Sayuri e de încredere.

Iar m-a „citit"...

- Nu-mi făceam, pentru că am încredere în tine... - spun încet.

- De-acum înainte, poți să ai și-n mine! mă asigură „dragonița". Dacă ești prietenul lui Keiko, înseamnă că ești un tip în regulă.

- Sper că da... - murmur, apoi, realizând că nu are cum să își dea seama despre ce anume vorbesc, adaug degrabă:

- Mă refeream la ultima ta propoziție.

Sayuri îmi zâmbește stil „înțelesesem, fii liniștit!" și se interesează:

- Ce ai făcut de te caută șobolanii?

- Nimic, din câte știu...

- Suntem siguri că așa-zisul inspector e tot atât de polițist pe cât sunt și eu - adaugă Keiko.

Sprâncenele himei-dragon se ridică a mirare; oare mi s-a părut, sau a ciulit urechile?

- Da?! Atunci cine te caută?

- Păi...

Hima verde preia răspunsul:

- Unii care vor să-l omoare, probabil.

Nu, nu mi se păruse: urechile ei membranoase s-au ridicat și mai mult.

- Nu se poate!! De ce?!

- Partea proastă e că nu prea știu de ce...

- Sayuri, Denn nu-i de-aici...

- Mi s-a părut mie că ai un accent străin... Ai fugit din țara ta și ți-au luat urma, așa-i?

- Nu chiar...

- N-a fugit de nicăieri... E străin de lumea noastră.

„Dragonița" se încruntă, iar urechile îi coboară la orizontală.

- De lumea noastră...?! Ce naiba-nseamnă asta!? Că-i extraterestru, sau ce?... Măi, voi râdeți de mine!

Adopt mina „Ce bine ar fi!", iar Keiko oftează.

- Nu, din păcate nu glumim...

Sayuri rămâne încruntată, în schimb urechile i se ridică din nou.

- Cred că ar trebui să mă lămuriți despre ce-i vorba, nu credeți?

Hima cu plete verzi mai oftează o dată, mă fixează pentru o clipă, după care îi povestește pe scurt ce s-a întâmplat cu mine - sau, mai degrabă, ce credem că s-a întâmplat...

Fata-dragon ascultă concentrată, aruncându-mi din când în când câte o privire aurie. După ce Keiko termină istorisirea, rămâne tăcută, cu ochii fixați asupra unui punct inexistent; într-un târziu, clipește de câteva ori și îi îndreaptă spre mine.

- Sinceră să fiu, îmi vine greu să cred așa ceva; dacă nu mi-ar fi spus-o Keiko... Bietul de tine, în ce situație ai ajuns! Aș vrea să te pot ajuta, chiar dacă nu știu în ce fel...

Îi zâmbesc.

- Îți mulțumesc, Sayuri, dar nu cred că e chiar atât de rău cum pare.

- Se încăpățânează să creadă că, de fapt, nu pe el îl caută - bombăne hima verde.

- E posibil, nu? îi spun.

- Mda, e posibil... De ce nu? Iar dacă te omoară, să știi că va fi o mare consolare că te-au confundat! Am apucat să-ți zic cât de mult urăsc înmormântările?...

Ochi aurii ai „dragoniței" ne examinează pe rând.

- Keiko, tu... (Ezită.) Tu te-ai îndrăgostit de el, nu-i așa?

Mă uit la ea, surprins, iar Keiko tresare, o fixează cu ochi încă și mai mari, buzele i se întredeschid, iar pomeții încep să i se îmbujoreze.

- Dacă m-am...?! îngaimă după câteva secunde. Sayuri, ai luat-o razna!? Unde-ai pomenit tu himă îndrăgostită?!

Sayuri coboară privirea și murmură:

- I-ai zis că noi, himele, nu ne putem îndrăgosti... Nu știam... (Ridică ochii înspre mine și îmi surâde trist.) Scuză-mă, Denn, am vrut doar să... Cum să zic? Să te fac să te simți bine, pentru că m-am gândit că ai parte de prea multe necazuri și poate te-ar fi ajutat dacă... Uf, ce prostii pot să vorbesc! În fine, nici eu nu știu ce-a fost în capu' meu!...

Probabil, fiindcă nu am înțeles mare lucru din ce a spus; și totuși...? O cercetez din priviri pe Keiko. Nu cumva m-a mințit și Sayuri a dat-o de gol?

Se întoarce spre mine, zâmbindu-mi un pic trist, un pic ironic.

- Sayuri n-avea de unde să știe că am fost sinceră cu tine... Puțini naturali știu asta despre noi, așa că uneori profităm de ei, prefăcându-ne îndrăgostite; mai ales dacă-i vorba de vreun fraier sentimental și plin de bani, care ar putea să ne cumpere de la firmă...

Ar trebui să mă hotărăsc odată și odată să mă maturizez - chiar mai cred, la vârsta mea, în happy-end-uri de film romantic?!

Schițez un zâmbet.

- Fraier sentimental sunt, da' bani nu prea am... Presupun că de-asta ai fost sinceră cu mine.

Fetele izbucnesc în râs, făcând jena care se străduise să se integreze în grupul nostru să își ia tălpășița, înspăimântată.

- Ești simpatic, Denn! zice „dragonița" când se oprește din râs. O invidiez pe Keiko, mi-ar fi plăcut să te fi întâlnit înaintea ei...

- Chiar crezi că i-ar fi plăcut o balauriță ca tine? îi rânjește invidiata.

„Balaurița" îi arată ce limbă roz și ascuțită are, pe urmă se interesează:

- M-a făcut curioasă: spune-mi, Denn, îți place de mine sau sunt prea ciudată pentru gusturile tale?

Ridicând o sprânceană, o întreb:

- Care răspuns îl preferi, cel amabil sau cel direct?

- Cel sincer.

- Tu ai vrut-o! se bagă în discuție hima verde.

Mă fac că nu am auzit-o.

- Da, pentru mine ești ciudată... (Urechile îi coboară odată cu colțurile gurii.) Însă acolo de unde vin eu nu există hime, așa că tu ești prima fată arătând astfel pe care o întâlnesc. (Urechile îi rămân la orizontală, dar buzele par să schițeze un început de surâs.) Iar acum, după ce m-am obișnuit cu înfățișarea ta, găsesc că ești chiar frumușică...

Keiko își transformă rânjetul în zâmbet, urechile lui Sayuri se ridică în timp ce mărește, încântată, ochii.

- Sper că nu ești doar drăguț cu mine...

- Mi-ai cerut să fiu sincer, nu? Am fost.

- Să știi că e, într-adevăr, un tip sincer - mă susține hima verde.

„Dragonița" pare un pic jenată de compliment - cel puțin, dacă mă iau după roșeața care-i vizitează obrajii - și îmi evită pentru câteva clipe privirea; apoi își fixează imenșii ochi aurii într-ai mei și mă întreabă:

- Vrei să-mi atingi coada?

Clipesc, nu tocmai sigur că am auzit bine.

- Poftim?!

Keiko zâmbește în continuare, - mă întreb dacă știe ceva despre asta; probabil că da, - iar Sayuri, arcuindu-și coada, îi aduce vârful deasupra mesei, chiar în fața mea. Întrucât manualul de bune maniere nu precizează cum trebuie atinsă coada unei fete-dragon, nu prea știu ce să fac...

- Atinge-o, te rog... - mă îndeamnă proprietara ei.

Arunc o privire dotată cu o cerere de ajutor în direcția himei verzi, care îmi răspunde cu o aplecare a pleoapelor - presupun că e un îndemn să dau curs invitației, așa că ridic timid mâna și ating cu vârful degetelor capătul cozii; pielea e caldă și mătăsoasă... Oare mă așteptasem să fie rece și solzoasă...?

- Apuc-o, Denn - mă încurajează iar Sayuri.

O strâng ușor în mână și simt cum mușchii i se încordează încetișor; îmi plimb încet policarul înainte și înapoi... Dacă mi-ar fi spus cineva, nu mai departe de săptămâna trecută, că voi mângâia într-un bar coada unei „dragonițe", aș fi chemat o ambulanță să îl ia.

„Dragonița" închide ochii - dar nu de tot - și zâmbește.

- Da, chiar mi-ar fi plăcut să te întâlnesc înaintea lui Keiko...

Acesteia i se face milă de mine și îmi explică ce se întâmplă:

- Când o atingi te poate citi mai bine; așa cum face Ikumi.

- În plus, tâmpiții care m-au proiectat mi-au umplut coada de terminații nervoase; nu-s sigură ce urmăreau de fapt, dar rezultatul e că nu suport să-mi fie atinsă cu brutalitate... Iar dacă știi cum să mi-o mângâi, mă exciți!...

Încremenesc și mă uit la ea, apoi la Keiko; amândouă îmi zâmbesc, cu câte un „Ghici dacă-i adevărat!" în priviri... E ciudat cât de ușor trec himele de la seriozitate la glumă și înapoi; totuși, nu cred că e vorba de instabilitate emoțională, ci, dimpotrivă, de o cale pentru a-și menține echilibrul psihic, o barieră împotriva nefericirii din viața la care sunt obligate... Asta dacă nu cumva - vorba lui Keiko - le consider mai bune decât sunt în realitate.

- Ce-ai pățit de-ai rămas așa, ți-e teamă să n-o exciți? râde hima verde, făcând-o pe „dragoniță" să chicotească.

Realizez că stăteam cu capătul cozii ei în mână; nu prea știu ce să fac, și nici măcar nu îmi vine în minte vreun răspuns cât de cât valabil. Sayuri mă salvează, retrăgându-și-o încetișor dintre degetele mele.

- Keiko-i o fraieră, nu ești deloc sincer - îmi spune, făcându-mă să mă uit stupefiat la ea. Da, ești chiar un mare mincinos!

Habar nu am despre ce vorbește, iar mutra pe care am făcut-o trebuie să fie tare nostimă - cel puțin, după luminițele amuzate din imenșii lor ochi...

- Denn, poate pe ea ai reușit s-o păcălești, da' cu mine nu ține! continuă Sayuri. Nici vorbă să nu mai fi întâlnit dragonițe până acum, prea te pricepi să mângâi cozi!

- Da, bine!... - bombăn, strâmbându-mă la ea în timp ce amândouă izbucnesc în râs; am căzut de fraier crezând că vorbește serios, iar privirile reprobatoare pe care le aruncă barmanul în direcția noastră nu îmbunătățesc cu nimic situația; așadar, schimb subiectul:

- În loc să glumești pe seama unui începător în ale himelor manga, mai bine m-ai lămuri despre ce vorbeai mai devreme, când i-ai zis lui Keiko, apropo de „naturali", că speri să aibă mai mult noroc decât tine.

Cred că nu am fost foarte inspirat - hima verde îmi aruncă o privire mai-bine-te-abțineai, iar cea cu coadă se întristează. Însă îmi explică fără ezitare:

- Am întâlnit nu demult un băiat natural care m-a plăcut... Adică m-a plăcut cu adevărat, înțelegi ce vreau să spun! Era chiar îndrăgostit de mine și făcea planuri cum să mă cumpere ca să rămânem împreună; avea ceva bani, dar nu suficienți. Era atât de entuziasmat că începusem și eu să cred că va fi posibil... Însă totul s-a terminat când m-a dus să mă prezinte părinților; îi spusesem că nu-i o idee prea bună, da' el nu și nu, că sunt niște oameni extraordinari, inteligenți și cu vederi largi, care o să înțeleagă că între noi chiar există ceva... De înțeles, au înțeles, nimic de zis! Au înțeles să-i interzică să se mai întâlnească cu mine, și asta spunându-i chiar de față cu mine că are de ales între monstru și moștenire...

Indignarea dându-mi în clocot, exclam:

- Ce ticăloși!!

Ridică din umeri.

- Nu puteam să-i contrazic; în definitiv, asta sunt...

- Sayuri, ești diferită, de acord, dar în niciun caz nu ești un monstru...

Keiko își așază ușor mâna peste a mea.

- Denn, pentru majoritatea naturalilor, toate suntem monștri - chiar și himele cu aspect normal, cópii după actori sau celebrități...

Nu găsesc niciun răspuns care să reflecte cu adevărat ceea ce gândesc despre respectiva majoritate; mă mulțumesc, așadar, să murmur: „Imbecili..." Cele două hime schimbă o privire, apoi, zâmbind trist, îmi adresează și mie câte una; a lui Sayuri e plină de simpatie, a lui Keiko pare să conțină ceva semănând flagrant a tandrețe...

Presimțind, parcă, o înduioșare colectivă, „dragonița" își consultă brățara-ceas-și-ce-o-mai-fi, după care oftează.

- Mă tem că trebuie să plec, altfel o să am de ascultat urletele lui Raoul... (Mă învăluie în auriul ochilor.) Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Denn; încearcă să nu te schimbi, bine? (Îi zâmbesc; îmi răspunde în același mod înainte de a se întoarce către hima cu plete verzi.) Dacă vă despărțiți, anunță-mă, bine? Îl vreau eu!

- În regulă, te trec pe listă; pentru că mai e și Ikumi la rând.

- N-am înțeles! protestez cu prefăcută indignare. Ce-s eu, jucăria voastră!?

- Da' tu ce credeai? îmi rânjește Keiko.

58

„Hola, puștiu'!"

„Eu...?"

„Da, tu, roșcatule; vino puțin, te rog!"

„Da, domnu'..."

„Cum te cheamă?"

„Mickey."

„Te-ar interesa un dolar, Mickey?"

„M-ar interesa mai mulți."

„Depinde de tine să fie mai mulți; deocamdată ia-l pe ăsta."

„Mda... Și ce trebuie să fac pentru el?"

„Să-mi spui dacă o știi pe Ikumi - o himă manga micuță, cu păr și ochi albaștri."

„..."

„Să știi că nu capeți nimic în plus pentru „răspunsul" ăsta..."

„Nu-i vorba de asta..."

„Atunci...?"

„Nimic... Da, o știu, stă chiar acolo, în blocu' ăla."

„Excelent! Ia spune-mi acum, ai văzut-o cu un tip așa, puțin mai înalt decât mine, alb, cu barbă și păr mai lung, negru? S-ar putea să fie îmbrăcat neobișnuit..."

„..."

„Bine, uite încă un dolar!"

„Mda, îl știu pe tip."

„A fost pe-aici, nu?"

„Mda..."

„Când l-ai văzut?"

„Ieri..."

„A rămas peste noapte la ea?"

„Habar n-am."

„Nu l-ai văzut plecând?"

„Mm-nu..."

„Ce-nseamnă „m-nu"?"

„Adică nu l-am văzut plecând."

„Deci ar putea să mai fie aici."

„Păi, nu cred."

„De ce?"

„..."

„N-o să mai vezi niciun ban dacă nu-ncepi să-mi răspunzi ca lumea!"

„...Cred că a plecat puțin mai devreme."

„ „Crezi că a plecat puțin mai devreme"! Și de ce-ai spus că nu l-ai văzut plecând?!"

„Pentru că nu-s sigur dacă era el."

„De ce, nu l-ai văzut bine?"

„Păi... Cred că era tot el, da' nu mai avea barbă."

„Interesant... Bine că mi-ai spus! Era singur sau cu hima aia mică?"

„Nu, cu soră-sa."

„Cea cu părul verde? Keiko?"

„Mda..."

„Când au plecat?"

„Acu' vreo trei sferturi de oră..."

„Ia spune-mi, tu ce crezi, tipu' e doar un client de-al lor?"

„..."

„Ai dreptate, e timpul să-ți mai dau un dolar; poftim!"

„Nu cred că-i doar client..."

„Dar...?"

„Cred că-i prietenu' lu' Keiko."

„De unde știi?"

„Așa a zis Ikumi..."

„Aha... Deci s-ar putea să se-ntoarcă aici, nu?"

„Poate..."

„Bun, ai mai câștigat un dolar. Ai cumva idee unde s-au dus?"

„Nu."

„Și nici nu știi când se-ntorc?"

„De un' să știu?!"

„În regulă, Mickey, mi-ai fost de ajutor; uite încă un dolar, să ai cinci."

„Gracias... Domnu'...?"

„Da?"

„De ce-l căutați pe tipu' ăla?"

„Nu ți-a spus taică-tău că nu-i bine să fii curios?"

„Nu."

„Atunci ți-o spun eu."

59

Sayuri a luat un taxi, iar noi am pornit pe jos înspre Jonesy, care, potrivit lui Keiko, nu stă departe. Și chiar dacă ar fi fost mult de mers, nu aș fi dat înapoi - vremea continuă să fie frumoasă, aerul e împrospătat de briză, iar eu mă simt din ce în ce mai îndrăgostit de hima surâzătoare ce pășește alături de mine. Mai lipsesc din peisaj niște norișori roz.

- Nu-i așa că e simpatică Sayuri? mă trezește din reverie fata verde.

- Da, ai avut dreptate. Și chiar e atrăgătoare, în ciuda năzbâtiilor cu care au înzorzonat-o idioții...

- „Năzbâtii"...? „Înzorzona"...? Denn, vorbește pe înțelesul unei amărâte de hime, nu pe limba ta!

Îi transmit printr-un zâmbet: „Scuze, n-am știut că nu folosiți cuvintele astea!", înainte de a-i traduce:

- Mă refeream la toate acele „accesorii" de „dragoniță" cu care au dotat-o.

- Aha! Bănuiam eu...

- Mă întreb cum o fi să faci dragoste cu ea? mă pomenesc întrebându-mă cu voce tare. Adică, are coada aia care nu-i chiar mică...

Zâmbetul lui Keiko dobândește o nuanță pe care nu reușesc să o definesc.

- Ce rost are să te întrebi, când e atât de ușor să afli?

Încrunt o sprânceană în timp ce o ridic pe cealaltă - am înțeles bine ce îmi sugerează? Mai bine verific:

- Ce vrei să spui cu asta?

Își dă ochii peste cap cu prefăcută exasperare.

- Tu ce crezi?! Că e suficient să te culci cu ea!

O privesc din coada ochiului, asigurându-mă că nu glumește - chiar dacă știu deja că nu a făcut-o - și oftez demonstrativ; îmi copiază fără nicio jenă manevra cu sprâncenele și se interesează:

- Ce semnificație are oftatul ăsta al tău?

- Că nu am de gând să fac așa ceva.

Acum îmi preia oftatul - dacă mai continuă cu plagiatul, o pun să îmi plătească drepturi de autor.

- Denn, nu trebuie să ai nicio reținere când te atrage o himă; mai ales când și ea te place...

- Ba da, fiindcă am un motiv cât se poate de întemeiat.

Mărește ochii, intrigată.

- Ce motiv?

- Unul drăguț, cu ochi foarte mari și verzi.

Se oprește și se întoarce spre mine, fixându-mă cu respectivii ochi.

- Dar...

O opresc cu un gest și adaug:

- Și cu plete lungi, la fel de verzi; ți-am spus cât de mult îmi place părul tău? La fel de mult ca ochii tăi...

- Denn...

- De fapt, îmi placi cu totul, Keiko; dar tu știai deja asta, nu?

Închide splendizii ei ochi și trage adânc aer în piept.

- Denn, să n-o spui... Te rog mult, să n-o spui...

- Ce să nu spun, Keiko? Că te iubesc?

Strângând pleopele de parcă ochii nu ar mai fi vrut să stea ascunși, șoptește:

- Baka!! Te-am rugat să n-o spui!

Îmi strecor degetele printre șuvițele mătăsoase și îi mângâi încet obrazul.

- Poate că ai dreptate și sunt baka; dar ăsta-i adevărul. Preferai să ți-l ascund?

Ochii i se deschid, umezi de lacrimi abia reținute, și privește drept într-ai mei.

- Denn, nu știi ce vorbești...

Îi zâmbesc.

- Ba, mă tem că știu prea bine...

- Denn, Denn... Tu nu mă iubești... Ești atras de mine; poate chiar crezi că ești îndrăgostit... Dar nu mă iubești!...

- Ceea ce cred este că știu foarte bine ce simt.

Apleacă ochii cu tristețe.

- De ce vrei să suferi? Ți-am zis doar că eu nu pot iubi...

- Adevărat; însă mi-ai zis și că vrei să joci pentru mine rolul femeii îndrăgostite... De unde știi că nu mă mulțumesc chiar și cu atât? Poate că, atâta vreme cât pot fi alături de tine, îmi este suficient ca să fiu fericit. Am înțeles că nu mă poți iubi, dar lasă-mă să te iubesc eu cât pentru amândoi...

Nu mai poate reține lacrimile și apleacă privirea în încercarea de a le ascunde.

- Keiko...

Îmi atinge ușor buzele cu vârfurile degetelor.

- Ș-ș-ș!... Taci, Denn, nu mai spune o vorbă...

Și se ridică pe vârfuri pentru a-mi oferi un sărut demn de cele mai romantice filme; o pereche de „naturali", îmbrăcați în culori care ar stârni invidia unor păsări exotice, se uită cu dezgust la mine. Să îi ia naiba de tâmpiți! Trăiesc în lumea unde au fost create himele și habar nu au ce ființe extraordinare sunt...