Oglindiri în Enormii Lor Ochi 19

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

77

„Bună ziua, domnule... Îmi cer scuze dacă deranjez, dar șeful meu vrea să știe dacă aveți vreo veste pentru el..."

„Șeful tău ar putea să aibă răbdare!"

„Fără-ndoială, dar nu sunt în postura de a-i zice asta..."

„Așa că mai bine mă deranjezi pe mine! Nu, nu am nicio veste deocamdată. Iar dacă vrei să-i dai un raport detaliat, îți pot spune că am pierdut o primă ocazie din cauza imbecililor de șobolani care s-au găsit tocmai atunci să mitralieze o himă fugită. Și că Asuka a avut dreptate: individul ăsta al vostru are o putere mentală incredibilă."

„...Ce s-a-ntâmplat?"

„Nimic. Chiar ăsta-i cuvântul: nimic. A fost imposibil să-l manipulez direct."

„Cum adică?..."

„Atunci când am încercat... Lasă-mă acum, tocmai a ieșit din nou!"

78

Năvălim afară din imobil; Ikumi mă ia de mână și mă trage în direcția opusă oceanului.

- E departe? întreb.

- Nu prea. Vreun sfert de oră dacă alergăm așa.

- Ar fi bun un taxi...

- Ce mama...! izbucnește, făcându-mă să mă uit speriat la ea.

- Ce s-a-ntâmplat?!

Încetinește brusc - sunt cât pe ce să mă lovesc de ea - și mai face doi-trei pași înainte de a se opri de tot; își duce mâna liberă la frunte, încruntându-se, în timp ce o strânge cu putere pe a mea; inima îmi pornește într-un galop nebun, parcă dorind să ajungă din urmă panica.

- Ikumi, ce-ai pățit!?

Îmi strânge și mai tare mâna, scâncind.

- Ikumi!!

Scâncetul devine vorbire nedeslușită.

- Ikumi, ce ai!?!

- Nu... vreau... nu... nu el... nu... - reușesc să înțeleg ce murmură în timp ce ridică imenșii ei ochi azurii către ai mei.

Întregul chip îi este schimonosit de o grimasă de suferință, iar privirea ei pare să reflecte o luptă disperată între porniri vrăjmașe...

- Ikumi!!! strig, îngrozit.

Scâncește din nou, corpul îi este scuturat de o convulsie, apoi, brusc, trăsăturile i se destind, iar strânsoarea mâinii slăbește; întoarce capul cu o mișcare lentă și zice încet, dar distinct:

- Uite un taxi.

- Ikumi, ce-ai...

Face semn înspre mașină și aceasta se apropie de bordură, oprind în dreptul nostru; fără o vorbă, fata deschide portiera și se lasă să cadă pe banchetă, eliberându-mi mâna; închid portiera, ocolesc grăbit mașina și urc pe partea cealaltă. Ikumi aplică arătătorul pe plăcuța de pe panoul metalic care îl izolează pe șofer.

- La „Cockatoo"... - spune înainte de a se sprijini moale de mine.

O iau cu blândețe pe după umeri, șoptind:

- Ți-e rău, Ikumi? Ce-ai pățit?

Ridică privirea înspre mine, murmură: „Nu acum, Denn...", după care își așază capul pe pieptul meu și închide ochii; respirația îi devine mai rară și întregul trup micuț i se relaxează.

Cred că a adormit...

79

„Ce ți-a spus?"

„Nu mare lucru... A întrerupt convorbirea pentru că tipul tocmai ieșea din clădire..."

„Ce mama naibii, abia acum l-a găsit?!"

„Păi, nu... Zicea că a ratat o ocazie din nu știu ce motiv... Și că tipul e chiar puternic..."

„Adică?"

„Se pare că nu a reușit să-l manipuleze..."

„Hmm! Înseamnă că trebuie să-l omoare prin intermediul altcuiva... Bun; sună-l din nou peste vreo oră și află ce a făcut!"

„Bine, domnule..."

80

„Cockatoo" e un restaurant destul de mare, ce ocupă o clădire modernă, cilindrică, având pereți din sticlă și o terasă amenajată ca un fel de grădină. Taxiul oprește în dreptul intrării; rămân nemișcat - micuța himă doarme adânc, sprijinită de mine în aceeași poziție. Ce naiba să fac? Nu pot să o las singură în mașină, dar nici nu pot rămâne aici, când Keiko ar putea avea nevoie de ajutor... Fir-ar să fie, oare ce s-a întâmplat mai devreme cu Ikumi? ...Asuka? Să fi încercat cu ea ceea ce nu a reușit cu mine mai devreme? Asta să fie explicația? ...Nu știu. Nu știu ce s-a petrecut, nu știu ce este cu Keiko... Dacă a pățit ceva... Pesimismul își ia rolul în serios și mi-o arată zăcând inconștientă, plină de sânge; pentru o clipă mi se întunecă privirea, și furia îmi tetanizează corpul. Nădăjduiesc din tot sufletul ca acea imagine să nu existe decât în mintea mea, simplu produs al imaginației, altfel...

- Doriți să continuați cursa către altă adresă? mă extrage din coșmar vocea șoferului.

- Nu, nu pentru moment; te rog să aștepți aici până mă întorc - îi răspund, deschizând portiera.

Ikumi tresare ușor și deschide larg ochii enormi; azuriul lor e limpede, pare să își fi revenit.

- Am ajuns? mă întreabă.

- Da; vii?

- Bineînțeles, ce întrebare mai e și asta?! se încruntă, coborând după mine.

- Cum te simți? întreb în timp ce ne apropiem de intrarea restaurantului.

- Acum, bine.

Ușile glisează silențios, deschizându-ne calea spre un hol pe care o multitudine de plante tropicale îl fac să arate mai degrabă ca o seră; printre crengi se ceartă mai mulți papagali, dar nu am timp să mă uit dacă sunt într-adevăr kakadu , mult mai important fiind:

- Ce-ai pățit?

- Vorbim mai târziu, acum trebuie s-o găsim pe Keiko - răspunde, intrând prima în barul pe care ferestrele fumurii îl transformă într-o oază de semiobscuritate.

Nu se văd decât două cupluri discutând în surdină. Plus un barman de culoare, bine clădit și cât se poate de plictisit, care ne măsoară în timp ce ne apropiem.

- Hola! îl abordez. Ne poți ajuta cu o informație?

- Mai degrabă cu o băutură - îmi răspunde zâmbind șters.

Mă prefac că nu i-am remarcat sarcasmul, iar Ikumi că nu observă în ce fel se uită tipul la ea.

- A fost mai devreme pe-aici o himă manga cu păr lung, verde, dezbrăcată?

Renunță la privitul trupului falsei fetișcane pentru a mă cerceta placid.

- Și dacă a fost?

- Dacă a fost, o să ne spui - mârâi.

Ridică abia perceptibil o sprânceană.

- Depinde. Cum ziceam, sunt plătit ca să ofer băuturi, nu informații.

Începe să mă enerveze individul; Ikumi îmi „citește" agresivitatea pe cale să scape din lesă și îmi atinge ușor brațul.

- Nu-ți face probleme - îi spun.

- Nici nu-mi făceam - răspunde omul-care-oferă-băuturi.

- Nu vorbeam cu tine - îl informez. Ție îți spun că mă grăbesc și n-am timp de discuții; ai văzut-o sau nu?

Nu pare câtuși de puțin impresionat. Ia un pahar și începe să îl șteargă tacticos cu o cârpă verzuie. Deși era uscat.

- Și ce ziceați că serviți?...

Mă încrunt la el cât pot de urât, dar nici asta nu îl sperie din cale-afară.

- Ascultă amice, ți-am explicat că mă grăbesc, da? îi spun printre dinți. Dacă te-ar tenta să intri în posesia unei bancnote de douăzeci, ai tot interesul să n-o mai lungești!

Cred că am rostit formula magică. Lasă paharul în pace și se sprijină în coate, aplecându-se conspirativ înspre mine.

- O bancnotă...? Mda, interesant. Pot s-o văd?

- Poți.

Scot o bancnotă din portofel, fără să i-o dau; o fixează gânditor și în cele din urmă se decide să vorbească:

- Mda, a fost pe-aici. S-a-ntâlnit cu doi tipi, așa, la vreo două'ș'cinci de ani...

- Și...?

- Și s-au așezat la o masă.

Da, bine!... Mă uit la el cât pot de treci-odată-la-subiect. Rânjește.

- Și au avut o discuție. Aprinsă. Cred că curva n-a fost de-acord cu ce i-au cerut să facă...

Tace din nou, continuând să rânjească. Mă mai încrunt o dată.

- Și-apoi?

- Întâi să primesc maimuțoii.

- Întâi să aud tot ce ai de spus.

Dă din umeri.

- Am zis destul pentru banii ăștia.

Oricât de pașnic aș fi, cred că mi-ar face mare plăcere să îi pocnesc figura încrezută.

- Te înșeli. Pentru ce ne-ai spus până acum nu vezi nimic.

Rânjetul îi dispare, alungat de o încruntare. După ce ne privim în ochi un moment, se hotărăște să cedeze:

- Așa că tipa a plecat furioasă. A-nceput să li se urce la cap himelor ăstora!

Mă fac că n-am auzit comentariul.

- Și tipii ce-au făcut?

Ridică iar din umeri.

- Tipii au rămas s-o-njure la un pahar.

- Nu s-au luat după ea?

- Neh.

Mă uit la Ikumi, care-mi întoarce privirea cu aceeași nedumerire în ea.

- Asta-i tot? mă interesez, întorcându-mă spre barman.

- Mda. Mai pune cinci maimuțoi și-ți povestesc cum s-a suit în farfuria zburătoare care-o aștepta-n fața localului!

Și râde înfundat, cât se poate de încântat de „gluma" comisă. Cretin.

- Partea asta nu mă interesează. Mulțumesc pentru informații.

Pun bancnota în buzunar, o iau de mână pe Ikumi și plecăm către ieșire.

- Hei, stați așa! strigă după noi. Dați-mi banii!

- Data viitoare, când ai să fii mai amabil - îi arunc peste umăr și îmi decuplez timpanele, nefiind interesat de insultele pe care le trimite să ne conducă.

- La naiba! murmură micuța bleu. Ce facem?

- Habar n-am... Tu poți cumva să simți dacă i s-a întâmplat ceva?

Clatină încet din cap.

- Uneori... Acum nu simt nimic...

Oftez necăjit.

- Atunci...? Mergem acasă?

Suspină și ea.

- Nu văd ce altceva am putea face...

81

Taxiul oprește în fața imobilului; drumul înapoi l-am făcut în tăcere, Ikumi refuzând încă o dată să îmi spună ce i s-a întâmplat mai devreme - nu am insistat, în definitiv și eu sunt la fel de preocupat de soarta lui Keiko. Coborând din mașină, mă uit circumspect în jur: nu se vede nimic deosebit, strada e liniștită. De altfel, nici nu știu ce mă așteptam să văd - poate fire roșii plutind amenințător deasupra noastră...? Fata mă ia de mână și mă trage cu hotărâre până în hol - nu e greu de înțeles de ce nu are nicio poftă să zăbovească afară. Urcăm, fiecare cu gândurile lui, intrăm în apartament, ne oprim în antreu cât să îmi scot încălțările și pășim în living. Unde încremenim.

- Unde-ați fost? se interesează Keiko, ridicând o sprâceană dezaprobatoare la adresa ținutei surorii ei.

E așezată pe canapeaua îndreptată spre intrare și, cu o talpă sprijinită pe marginea măsuței, își scoate o brățară de gleznă, cele de la mâini fiind deja pe blat. Arată cât se poate de întreagă. Chiar mai întreagă decât atunci când a plecat: rana de la buză i s-a vindecat complet, iar vânătaia din jurul ochiului își trăiește ultimele clipe. Schimb o lungă privire cu Ikumi, apoi vorbim în același timp:

- Ne-ai speriat de moarte! eu.

- Ce naib-ai făcut?! ea.

Se holbează la noi, stupefiată.

- Ce... ce v-a venit? îngaimă. Cum adică, v-am speriat?! De ce?

Ne așezăm în fața ei și o fixăm ușurat-reprobator. Se uită de la unul la altul, cu imenșii ochi verzi plini de semne de întrebare.

- Ce s-a-ntâmplat...?

- Ne-a spus Sayuri că...

- A sunat Sayuri și a zis... - începem să îi explicăm în același timp, apoi ne oprim, la fel de sincronizați.

- Ce-a zis Sayuri? întreabă hima verde.

Schimb o nouă privire cu cea bleu.

- Cine-i explică, tu sau eu?

Ridică din umeri.

- Tu.

Foarte bine, eu:

- A sunat Sayuri, îngrijorată că nu te găsește pe... (Nu îmi amintesc din prima termenul.) ...portabil. N-ai răspuns, și nici nu ai lăsat mesaj că ești ocupată, așa că începuse să-și facă griji pentru tine... Ne-am gândit că ai avut necazuri cu clienții și am plecat să te căutăm la „Cockatoo"...

Clipește de două-trei ori, pe urmă, ridicând și celălalt picior pentru a desface ultima brățară, chicotește ușurată:

- Asta-i tot!? Păi n-am răspuns pentru că mă scoseseră din fire idioții ăia care m-au comandat și n-am vrut să-mi vărs nervii pe Sayuri... De ce nu m-ați sunat și voi, că vă răspundeam?...

Alt schimb de priviri Denn-Ikumi; cea din urmă izbucnește:

- Fiindcă ne-a fost teamă pentru tine după ce-ai pățit azi-dimineață și am plecat imediat, baka!!

- Și ți-ai uitat portabilul acasă, nu-i așa? surâde insinuant baka cea drăguță și verde, care, fără să își mai scoată și colierul sau brâul, se lasă comod pe spate, cu picioarele în continuare sprijinite de măsuță - a ajuns exact în poziția adoptată mai devreme de sora ei, poate cu coapsele ceva mai puțin depărtate.

Pseudo-puștoaica dă iar din umeri, mormăind ceva ininteligibil. Un drăcușor mă înțeapă, îndemnându-mă să o tachinez apropo de amețite care își uită brățările-telefon, însă mă hotărăsc să îl ignor, preferând să mă interesez:

- Ce ți-au cerut ăia de te-ai enervat așa?

Mici flăcări de furie retrospectivă se aprind în enormele irisuri verzi.

- Nu vrei să știi! mă lămurește.

- Ba da - îi replic cu un ton blând. Fiindcă altfel imaginația mea bolnavă s-ar putea să-mi sugereze cine știe ce...

- Imaginația ta nu are cum să fie atât de bolnavă pe cât e a animalelor ălora două!

- Ești convinsă?

- Nu. Sunt sigură.

- Acum tu ești cea care mă crede mai bun decât sunt...

Zâmbește.

- Știu exact cât de bun ești.

Nu, nu cred că știe cu adevărat, dar mai cred și că discuția asta nu își are rostul acum; așadar, prefer să ridic și eu din umeri înainte de a mă întoarce spre Ikumi.

- Acum, că ne-am liniștit în privința lui Keiko, nu vrei să spui ce ți s-a întâmplat când am plecat?

Hima cu plete verzi simte tensiunea pe care a provocat-o întrebarea mea și, coborând picioarele, se apleacă în față.

- Nani!? Ai pățit ceva? exclamă, privind-o îngrijorată pe sora ei.

- Mda... - murmură aceasta. Dar nu sunt sigură ce anume.

- A fost cumva un fel de gând insinuant, parcă venind dintr-o altă minte, care încerca să te determine să faci ceva ce nu voiai de fapt? o întreb cu voce scăzută.

Tresare și se uită la mine, mirată; Keiko, la fel.

- De unde știi?!

- Pentru că mi s-a întâmplat și mie mai devreme...

- Și de ce n-ai zis nimic!?

Mai dau o dată din umeri.

- Fiindcă nu eram sigur dacă nu mi s-a părut.

Cele două fete mă fixează pătrunzător; valurile călduțe, de intensități diferite, ale minților care vor să mă „citească" îmi ating gândurile, însă mă retrag preventiv din calea lor. Deocamdată am ceva de ascuns.

- Ești groaznic! exclamă Keiko. Iar m-ai blocat!

- Mda, a început să se priceapă la asta... - șoptește sora ei.

Tânăra se întoarce spre ea.

- Să nu-mi spui că te blochează și pe tine!

- Ba da... - recunoaște cu jumătate de gură Ikumi.

Revine către mine.

- Tu chiar ai puteri, și încă mai mari decât ale noastre!

- Păi... Sincer să fiu, nu știu...

- Minți!

- Nu, e adevărat: habar n-am dacă am sau nu „puteri"... Adică... Nu, nu asta vreau să zic... De fapt, da, cred că am început să am așa ceva, dar nu știu cât de mari sunt...

Hima verde mă fixează cu reproș, convinsă că nu sunt sincer, în schimb cea azurie îmi ia apărarea:

- Keiko, cred că spune adevărul... Gândește-te, în numai câteva zile a trecut prin atâtea și, pe deasupra, a realizat că își poate folosi mintea într-un mod complet neașteptat pentru el... E firesc să nu-și dea încă seama ce anume poate să facă!

Privirea lui Keiko își pierde din asprime.

- Ai dreptate; dar are totuși ceva de ascuns. Altfel ce motiv ar avea să ne blocheze când vrem să-l citim?

Îmi iau o figură cât se poate de „Cine, eu!?", în timp ce Ikumi zice fără convingere:

- Poate că așa încearcă să se antreneze... Sau nu-i place să fie citit...

- Da, bine... Tu te-auzi ce vorbești?!

Încerc să intervin:

- Keiko, eu...

- Taci! mă oprește. Nu mă interesează scuzele tale! Deocamdată sunt supărată pe tine.

- Dar...

- Niciun „dar"! O să te ascult când o să-mi treacă. Te anunț eu când o să se întâmple!

Falsa fetișcană îmi rânjește:

- Dacă nu știai, iubita asta a ta e o capricioasă. Da' nu te îngrijora, îi trece repede supărarea!

Capricioasa se uită urât la sora ei.

- Tu cu cine ții?!

Ikumi își mută rânjetul de la mine la ea.

- Cu Denn, bineînțeles.

- Baka!

Acestea fiind zise, ar fi cazul să revenim la lucruri mai serioase.

- Mă întreb dacă ceea ce ni s-a întâmplat mai devreme, mie și lui Ikumi, au fost niște atacuri de la distanță ale lui Asuka...

Micuța bleu clatină din cap.

- Nu. Dacă ar fi fost capabilă să atace de la distanță, n-ar fi avut nevoie să se apropie de tine ieri, în parc. Cred că... (Ezită, parcă speriată de ceea ce vrea să spună.) Cred că e vorba de Păpușar...

- Păpușarul!? tresare Keiko, în ochi aprinzându-i-se luminițe panicate.

- Păpușar...? Ce păpușar?! mă mir, intrigat de reacția fetei.

- Așa i se zice... - începe să îmi explice Keiko, uitând că s-a declarat supărată pe mine. De fapt, nu știm dacă există cu adevărat sau e doar un fel de mit modern; poate e vorba de mai multe hime proiectate la comanda CNSA-ului, nu de un singur individ...

- Ce-nseamnă CNSA? întreb.

- Central National Security Agency - mă lămurește Ikumi.

Emit un „Aha...", gândindu-mă că e, probabil, varianta de aici a CIA-ului. Dacă nu cumva a NSA-ului. Sau o combinație a lor.

Fata verde continuă:

- Și Păpușarul ăsta ar fi specializat în manipularea oamenilor, fiind suficient de puternic pentru a-i determina să facă ceea ce dorește el. Însă, repet, nu se știe dacă există...

La naiba! Mă tem că e cât se poate de real... Probabil că firele roșii pe care mi s-a părut că le văd erau proiecția mentală a individului, sfori imaginare prin intermediul cărora își manipulează victimele... Să însemne asta că am început la rându-mi să pot „citi" mințile altora? Sau e doar o formă de auto-apărare generată de noile mele capacități?

- La ce te gândești? se interesează pseudo-puștoaica.

Îi zâmbesc - parțial în încercarea de a le liniști pe fete, parțial amuzat de faptul că a renunțat la tentativele de a mă „citi".

- Că Păpușarul ăsta al vostru nu e chiar atât de grozav pe cât se crede; în definitiv, nu a făcut mare lucru, nici cu mine, nici cu tine...

Ikumi se încruntă.

- Poate că ție nu ți-a fost greu să-l respingi, dar eu abia am reușit!

Altă gafă la activ... Mă grăbesc să repar stricăciunile:

- Iartă-mă, n-am vrut să par nepăsător... Știu că nu ți-a fost ușor, doar eram lângă tine și am văzut cum te-ai luptat să i te împotrivești... Oricum, măcar și-a dat seama că nu poate să facă nimic împotriva noastră.

- Pe mine m-ați uitat? intervine Keiko. Dacă mă atacă pe mine, nu cred că va mai avea probleme...

- Ba tocmai, cred că abia atunci va avea cu adevărat... - zic, făcându-le pe cele două hime să se holbeze la mine, uimite.

- Ce vrei să spui? întreabă micuța bleu.

- Când a încercat să mă manipuleze, dacă asta a fost ceea ce am simțit, am zărit plutind în aer ceva ca un fel de fire roșii; presupun că dacă mi-ar fi dat prin minte să mă uit de unde pornesc aș fi putut să-l prind pe individ și să-l iau la întrebări...

- Ia stai așa! exclamă hima verde. Să-n'...

- Le-ai văzut și când m-a atacat pe mine? o întrerupe sora ei.

- Nu m-am gândit să mă uit după ele, eram prea îngrijorat de ceea ce ți se întâmpla...

- Aha... - face Ikumi pe un ton greu de interpretat.

Mă întorc spre Keiko:

- Ce ziceai?

- Voiam să știu dacă trebuie să înțeleg că ai de gând să mă folosești pe post de momeală ca să-l prinzi pe individ.

- Păi... - bâigui încurcat.

- Și eu care m-am grăbit să uit că sunt supărată pe tine! Baka!!

- Baka ești tu! se răstește la ea falsa fetișcană. Cum altfel vrei să aflăm cine-l urmărește?!

- Nu știu cum să facem, da' n-am niciun chef să mă joc de-a râma-n cârlig!

- Dar, Keiko, nici nu se pune problema să te oblige cineva s-o faci! încerc să o liniștesc. A fost doar o idee care mi-a venit, oricum decizia îți aparține...

- Mai bine mi-ar aparține mie... - bombăne Ikumi.

- Da, ca să mă trimiți în brațele ursului! Mulțumesc, iubită surioară! se burzuluiește fata cu plete verzi.