Oglindiri în Enormii Lor Ochi 21

Informații despre Poveste
Capitolele 88 - 92 ale primei părți a romanului.
4.7k cuvinte
5
1.7k
00

Partea 21 din seria de 33 de părți

La curent 06/07/2023
Creată 03/20/2016
Împărtășește această Poveste

Marimea Fontului

Dimensiune Implicită a Fontului

Spațierea Fonturilor

Spațiere Implicită a Fonturilor

Font Face

Față Implicită a Fontului

Tema Lecturii

Tema Implicită (Alb)
Trebuie să Intră în Cont sau Fă-ți Cont pentru a vă salva personalizarea în profilul Literotica.
BETA PUBLICĂ

Notă: puteți modifica dimensiunea fontului, fața fontului și puteți activa modul întunecat făcând clic pe fila pictogramă „A” din caseta cu informații despre poveste.

Puteți reveni temporar la o experiență Classic Literotica® în timpul testării noastre Beta publice în curs. Vă rugăm să lăsați feedback cu privire la problemele pe care le întâmpinați sau să sugerați îmbunătățiri.

Click aici

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

88

Lumina zilei face ce face și până la urmă reușește să mă trezească. După ce clipesc de câteva ori pentru a redeveni funcțional, constat că e prima zi înnorată de când am ajuns aici, că fata manga verde doarme, iar cea azurie mă fixează cu o expresie gânditoare.

- Ce s-a întâmplat? o întreb în șoaptă.

- Ohayo și ție...

- A, scuză-mă... Ohayo, Ikumi. De ce mă privești așa?

- Așa, cum?

- Ciudat.

- Ți se pare.

- Dacă nu vrei să-mi spui, nu-i nicio supărare...

Zâmbește.

- Mă gândeam ce mutră o să faci când o să afli că n-am de gând să insist... Știi tu în ce privință.

Zâmbesc și eu.

- Tocmai am aflat; ce mutră am făcut?

- Mmh! Neinteresantă. Mă așteptam la ceva mai amuzant.

- Îmi pare rău că te-am dezamăgit. Promit că mâine dimineață voi face una care să te facă să te tăvălești pe jos de râs.

- Nu face promisiuni pe care nu le poți respecta. Mâine n-o să mai fiu așa de cuminte.

- Dacă tot m-ați trezit, măcar puteați s-o faceți cu o discuție mai inteligentă - protestează Keiko fără să deschidă ochii.

- Scuze, n-am vrut să te trezim - îi spun.

- Nu-i nimic. Oricum nu mai dormeam.

- Și-atunci de ce-ai făcut scandal?!

- Vă las să vă certați - rânjește pseudo-puștoaica și se ridică.

- Cine se ceartă!? exclamăm într-un duet nepremeditat.

Înalță din umeri și se duce în baie, de unde ne trimite sunetul dușului; tânăra verde se întoarce spre mine, îmi prinde capul în palme și inițiază un sărut de cursă lungă - atât de lungă încât membrul mi se întărește, plin de speranță. Keiko îi verifică tactil duritatea, după care se răsucește și se pune în patru labe.

- Bagă-mi-o-n fund! mă îndeamnă, privindu-mă peste umăr.

Mă uit la ea, mai degrabă dezorientat.

- Nu-i nevoie de lubrifiant, îți dai seama că au avut grijă și de asta când ne-au proiectat...

- Dar, nu... Adică... - mă bâlbâi.

Ridică o sprânceană și zâmbește.

- Să nu-mi zici că nici asta n-ai făcut vreodată!

- Păi... nu... - recunosc cu voce moale.

Clipește, continuând să zâmbească.

- Măi, da' ce băiat cuminte ai fost! Noroc că ai dat peste mine, să te învăț la prostii! Hai, nu te mai uita așa la mine, ridică-te și fute-mă-n cur!

Șovăielnic, mă ridic în genunchi; îmi apucă penisul și îl conduce dintr-o mișcare fermă până la orificiul menționat. O clipă mai târziu, o mai veche - și timidă - fantezie de-a mea devine realitate. Însă nu m-aș fi așteptat să se întâmple cu o fată de care sunt îndrăgostit...

„Idiotule, iar uiți că e prostituată?!", mă bombăn în gând.

Apoi tresar, fiindcă...

- Ia te uită ce fac ăștia doi! rânjește capul lui Ikumi, apărut de după ușa culisantă. Interesant!

- Ce-ar fi să-ți vezi de treaba ta? îi sugerează Keiko.

- Probabil că vreun fel de minune... - admite cu sinceritate falsa fetișcană, așezându-se turcește pe salteaua ei pentru urmări spectacolul; găletușa cu floricele de porumb îi mai lipsește.

Mă simt complet aiurea sub privirea ei, dar mi s-ar părea și mai aiurea să mă opresc... Sora ei se încruntă și mijește imenșii ochi verzi, fulgerând-o printre gene.

- Ikumi...!

Fata azurie dă din umeri și se ridică.

- Bine, bine, am înțeles mesajul...

Și, cu nou rânjet, se retrage. Prea târziu, însă - nu m-am mai putut controla.

- Fir-ar să fie! murmur, necăjit.

- Iar îți faci probleme degeaba... - spune încet Keiko. Nu-i vina ta, ci a tâmpitei de soră-mea.

- Sunt tâmpită, sunt tâmpită, o-o-o, ce tââmpită suuunt! începe să cânte soră-sa.

Ne bufnește râsul.

- Chiar că-i tâmpită! zic printre hohote.

- Nu-i așa? se mândrește Ikumi din cealaltă încăpere.

- Hai să facem duș, tâmpitule! mă ia de mână hima verde.

- De acord, tâmpito! îi zâmbesc, lăsându-mă tras înspre baie.

89

- Când vrei să mergem la Jonesy? se interesează Keiko între doi dumicați ai micului dejun.

Mă uit la ea, - pare cât se poate de degajată, - apoi la Ikumi, care îmi așteaptă reacția privindu-mă din coada ochiului.

- Iar reluăm discuția? Plec singur, e prea periculos să fii cu mine.

- Mă cam îndoiesc că Păpușarul ăla poate să mă transforme în marionetă din lemn... - zâmbește fata verde.

- Din lemn, sigur că nu; dar e foarte posibil să devii marioneta lui. Nu uita că Ikumi abia a reușit să i se opună, deși are puteri mai mari decât tine.

- Iar tu uiți că pe tine n-a reușit să te influențeze deloc. O se i te opui tu pentru mine, și cu ocazia asta o să-l și prinzi; să nu-mi zici că nu vrei să afli cine l-a pus pe urmele tale!

- Bineînțeles că vreau, dar mult mai important este să nu te pun în pericol... De câte ori trebuie să repet ca să-ți intre-n cap?!

- De mai multe ori decât ești în stare; doar ți-a zis soră-mea că am numai doi neuroni înăuntru.

Oftez cu o strâmbătură model „Da, bine!" și îmi ațintesc privirea în enormii ei ochi verzi.

- Keiko, nu mai insista! Am spus că nu vii cu mine, nu rămâne!

Ikumi schițează un zâmbet-rânjet și murmură:

- Nu cred că-l poți convinge...

Tânăra verde oftează și ea, admițând:

- Mda, așa am și eu impresia... Bine, să presupunem că pleci singur; cum îl prinzi, dacă nu mă atacă?

- Poate încearcă din nou să mă manipuleze, și atunci îl prind; iar dacă nu, asta e, n-am ce să fac.

- Ce plan elaborat! ironizează Keiko. Ți-a luat mult timp să-l pui la punct, nu-i așa?

Îi expediez o nouă grimasă - de data aceasta e vorba de modelul „Ce-ar fi să mă slăbești?" - și, uitându-mă către pseudo-puștoaică, schimb abrupt subiectul:

- La ce oră e extragerea Loteriei Pacificane?

- La patru jumătate; de ce?

- Ți-ai luat până la urmă un bilet, nu-i așa? întreabă pe un ton de afirmație hima verde.

- Mda... - admit.

Cea azurie mă privește cu un „Mare figură ești!" în ochi.

- L-ai cumpărat când te-ai dus după piper, nu-i așa? (Confirm dintr-o înclinare a capului.) Și de ce făceai așa un secret din asta?

- Păi, nu făceam niciun secret... Însă mi-era jenă să recunosc că sunt destul de fraier să arunc banii pe așa ceva.

Ikumi mă fixează din ce în ce mai intens; îmi „închid" mintea înainte de a reuși să „citească" ceva. Clipește, încruntându-se ușor.

- Începi să mă exasperezi cu puterea ta de a mă bloca! Ce naiba pui la cale?!

Îmi instalez cea mai nevinovată figură din stoc.

- Ce să pun la cale?! Nimic...

Dă din umeri, cu un „Hmm!" plin de îndoială - cred că mina mea a fost un pic prea nevinovată pentru a fi convingătoare. Dacă nu cumva îi subestimez inteligența, ceea ce mi se pare la fel de probabil...

- Voi doi jucați într-un film pe care nu-l înțeleg... - bombăne Keiko. Probabil fiindcă i-am pierdut începutul. Despre ce-i vorba?

- Doar pentru că am cumpărat un bilet de loterie, Ikumi își imaginează că am pus la cale cine știe ce complot.

- Știi bine că nu-i vorba doar despre asta! protestează micuța bleu. Ești un mincinos și un prefăcut - completează, cu un surâs pe post de îndulcitor.

- Surpriza - spune dintr-o dată tânăra cu plete verzi. E vorba despre surpriza pe care vrei să ne-o faci, nu-i așa?

- Poate că da, poate că nu - o lămuresc.

- Da, da, da... - face falsa fetișcană. Faimoasa surpriză... Dacă ne mai plictisești mult cu ea, s-ar putea să nu ne mai producă nicio plăcere când ne-o vei face.

- Ei, asta-i bună! protestez. Cum adică, vă plictisesc cu ea!? Voi sunteți cele care tot încearcă să mă tragă de limbă!

Cele două hime manga încep să râdă.

- Ce expresie! exclamă Keiko. Parcă te văd cu gura căscată, ochii holbați, iar noi două trăgând din răsputeri de limba ta!

Ikumi dă din cap, aprobând scena imaginată de sora ei. Am înțeles, aici nu se folosește nici expresia asta... În orice caz, imaginea descrisă de fata verde mi se pare suficient de amuzantă pentru a le alătura și hohotele mele.

„Încă n-ai rezolvat nimic din ce ți-ai propus, nu știi dacă vei reuși ceva, te-ai convins că cineva te vrea mort, și ție-ți arde de râs!", mă critică pesimistul din mine. Dacă nu cumva e realistul.

- Idiot... - murmur.

- Cine-i idiot? se interesează pseudo-puștoaica.

Dau din umeri, vag nemulțumit că m-am trezit vorbind.

- Eu, cine credeai?

- Mă gândeam la soră-mea...* - mă informează cu un surâs viclean.

- Vai, ce drăguță ești! se îmbufnează demonstrativ soră-sa. Ca de obicei, de altfel.

Ikumi se preface surdă și mă întreabă:

- De ce spui asta?

Ridic iar din umeri.

- Ei, erau doar niște gânduri scăpate din lesă...

- Ce expresii poți folosi! zice Keiko, cu un zâmbet abia schițat. Și de la ce porniseră gândurile acelea?

Dacă tot m-am obișnuit cu mișcarea, mai dau o dată din umeri.

- Nu contează. Nimic important.

- Cum spuneam mai devreme, ești un mincinos și un prefăcut - îmi apreciază sinceritatea micuța himă azurie.

Fiindcă nu o pot contrazice, mă mulțumesc să afișez o mutră spăsit-jignit-nevinovată. Sau ceva de genul ăsta, în orice caz suficient de echivocă pentru a nu le lămuri cu nimic pe cele două tinere.

Cea verde revine la subiectul anterior:

- Am înțeles că nu vrei să mă lași să te ajut în privința Păpușarului și n-o să mai insist. Plecăm separat și ne întâlnim undeva... La barul unde am fost cu Sayuri, e bine?

Mă gândesc o clipă înainte de a-i răspunde:

- N-ar fi totuși mai bine să nu ieși din casă deocamdată? Poate mă urmărește și așteaptă să ne întâlnim ca să acționeze...

Clatină din cap.

- Nu cred că e vreun risc să se întâmple așa ceva. După câte mi-am dat seama din ce mi-ați povestit voi, mă gândesc că tipul stă ascuns undeva pe-aici și supraveghează strada; mai mult, cred că poate influența numai oameni pe care-i poate vedea, altfel ce l-ar fi împiedicat să mă facă să te atac câtă vreme am fost împreună aici, în apartament? Nu, sunt sigură că nu-i niciun pericol dacă ne întâlnim mai departe de casă.O fixez îndelung, căutând o breșă în raționamentul ei; nu o găsesc.

- Cred că ai dreptate... Mă întreb de ce afirmă Ikumi că ai doar doi neuroni, mie îmi pari isteață.

Ikumi zâmbește, iar lăudata, aplecându-și imenșii ochi în timp ce obrajii i se îmbujorează, chicotește:

- Pentru că ea are trei...

____________

* În limba engleză, adjectivele nu au gen.

90

Bărbierit, pieptănat - încă nu m-am obișnuit întru totul cu noua mea tunsoare - și purtând un fel de cămașă-vestă mai mult sau mai puțin mov asortată unei perechi de pantaloni bleu, intru în bar și mă cocoț pe un scaun din fața tejghelei; barmanul - același de ieri - vine în fața mea, mă salută cu un zâmbet plictisit și se interesează ce fel de zeamă îmi poate vârî pe gât. În cu totul alți termeni, desigur. Comand un suc de portocale, suport cu stoicism privirea dacă-vrei-suc-ce-cauți-într-un-bar pe care mi-o aruncă și îmi fac de lucru admirând șirul de sticle de pe rafturi. Cam jumătate sunt mărci pe care le cunosc de acasă, restul fie sunt de aici, fie cultura mea în materie de băuturi alcoolice lasă de dorit. Prietenul bețivanilor se întoarce cu sucul, mi-l pune în față și îmi rânjește cu subînțeles. Nu am idee la ce anume se referă subînțelesul cu pricina, însă nici nu prea mă interesează, așadar îmi păstrez mutra indiferentă; din nefericire, individul pare decis să îmi țină companie.

- Dacă nu mă înșel, ați fost și ieri...

- Nu te înșeli - îi răspund fără entuziasm.

Cred că trebuie mai mult de atât pentru a-l descuraja.

- Erați cu două hime manga, una obișnuită și una gen dragon...

Cât simț de observație!

- Mda...

- Și eu mă mai duc cu hime - mărturisește, făcându-mi cu ochiul. N-or avea ele suflet, da' chiar știu ce-are nevoie un bărbat!

Iar tâmpenia cu sufletul!

- Mda...

- Da' cu una de-aia cu coadă n-am fost pân-acum... E granit?

Asta voia de fapt, să afle cum e la pat o „dragoniță" înainte de a comanda una?

- Presupun - îl „lămuresc"; spre ghinionul meu, tipul ori e nesimțit cât cuprinde, ori prost făcut grămadă, fiindcă nu pricepe că nu am niciun chef să discut pe marginea subiectului.

- Da' cum își ține coada când o fuți? Face ceva cu ea?

„Da, ți-o bagă-n gură ca să nu te mai audă!", îi răspund în gând, mulțumindu-mă să mormăi:

- Habar n-am.

Mă cercetează cu un aer neîncrezător.

- Adică n-ați fost cu ea?

M-am înșelat. E un geniu.

- Nu.

- Aha! face, după care rămâne tăcut.

Dacă se și cară din fața mea, e perfect; însă realitatea are prostul obicei de a-și bate joc de dorințele noastre - „geniul" nu și-a epuizat stocul de întrebări.

- Nu v-am mai văzut pe-aici. Până ieri, vreau să zic. V-ați mutat de curând în cartier?

- Mda.

- Și io locuiesc aici, da' cred că o să mă mut cu prima ocazie...

Îi expediez o privire cu un „De ce m-ar interesa asta?!" împachetat în ea; din păcate, nu găsește decât „De ce?"-ul și se apucă să îmi explice:

- Era un cartier destul de granit, da-n ultima vreme au început să se mute aici din ce-n ce mai multe curve, mai ales hime... E-adevărat că nu fac trotuaru' pe-aici, da' n-am niciun chef ca fi-miu să crească-n preajma lor. Mai ales când sunt hime. Adică, mă-nțelegeți, or fi ele grozave când le iei la frecat, da-n rest e mai bine să păstrăm distanța, nu credeți?

Neavând răspuns pentru idioțenia asta, mă limitez la o ridicare din umeri. Nici asta nu îl face să mă lase în pace.

- Unii zic că dacă n-au suflet, nu-s decât un fel de păpuși vii, așa că n-au cum să ne facă rău. Alții, din contră, zic că sunt creații ale diavolului și că ar trebui distruse... Prostii! Știți ce cred io? (Mă uit la el cât de sictirit pot, însă privirea lui e pierdută în zare.) Cred că nu trebuie să le lăsăm să trăiască printre noi, pentru că o ființă care n-are suflet, mai devreme sau mai târziu, va face rău celor din jur... Da' nu-n sensu' că o să ne atace, nu, e ca un fel de... Cum să-i zic...? De virus care nu te-mbolnăvește decât dacă-l respiri zi de zi. Înțelegeți ce vreau să zic?

Da, am înțeles. Cât e de dobitoc. Și nu știu câte dobitocenii aș mai fi avut de suportat dacă nu și-ar fi făcut apariția Keiko.

A îmbrăcat o rochiță colantă, în dégradé de la vișiniu la roz, care abia dacă îi acoperă fesele. Rânjind de parcă ar participa la o preselecție pentru un rol de satir, barmanul se zgâiește fără nicio jenă la formele ei.

- Vezi să nu te îmbolnăvești - îi spun înainte de a mă întoarce către fată. Vrei să bei ceva, Keiko?

- Poftim?! clipește individul.

- Nu, mulțumesc! îmi zâmbește ea. Mergem?

- Da - îi răspund, iau o ultimă înghițitură de suc și întreb cât datorez.

- Nouăzeci de cenți... Da' ce-ați vrut să ziceți cu-mbolnăvitu'...?

E chiar mai idiot decât credeam.

- Că nu-i prea indicat pentru sănătatea ta să te holbezi la prietena mea. (Pun un dolar pe tejghea, cobor de pe taburet și o iau de mână pe hima cu plete verzi.) Hai să mergem, altfel localul ăsta va fi băgat în carantină.

- Poftim!?! exclamă barmanul în spatele nostru.

- Despre ce-i vorba? vrea să știe Keiko. Te-a deranjat că se uita la mine?

- Nu. M-a deranjat că te consideră virus.

Acum ea e cea care clipește nedumerită.

- Nani?! Mă consideră virus?! Cum adică?!

- Îți explic îndată; până atunci, spune-mi dacă s-a întâmplat ceva pe drum.

- ...Nu... - îmi răspunde după o scurtă ezitare.

O cercetez îngrijorat.

- Ce e, Keiko? Ce-ai pățit?

Îmi oferă un surâs trist.

- Nimic, nu te îngrijora... M-am necăjit când am trecut prin fața locului unde au omorât-o pe fata aia blondă, asta-i tot...

Îi strâng ușor mâna, oftând. Și eu m-am gândit la Barbarella trecând pe acolo.

- Da, nici eu nu m-am simțit prea bine amintindu-mi de ea...

Își sprijină capul de umărul meu.

- Suntem amândoi niște blegi sentimentali. Ar trebui să luăm măsuri înainte ca lumea asta rea să ne înfrângă...

Înclin capul pentru a-i căuta privirea; o ridică înspre mine și schițează un zâmbet complice.

- S-ar putea să ai dreptate în privința blegilor sentimentali, dar nu și a înfrângerii; bleg nu înseamnă întotdeauna slab.

- Poate că nu... Da' care era treaba cu virusul?

Îi reproduc teoria tembelă a barmanului; ascultă cu atenție, iar la urmă pufnește:

- Ce idiot!

- Exact părerea mea.

- Însă nu-i singurul, fii convins că majoritatea oamenilor gândește ceva mai mult sau mai puțin asemănător despre noi...

- Mda, știu... Mi-ați spus, și tu și Ikumi; și am și constatat-o...

Pentru un lung moment, am mers tăcuți.

91

Jonesy ne poftește în casa „Addams - perioada portocalie"; din fericire, astăzi are de la bun început pantalonii pe el - chiar nu aveam nicio dorință să îi admir iarăși penisul. Odată instalați pe canapeaua vișinie din veritabilă piele sintetică, „manipulatorul" se uită ostentativ către încheietura mâinii mele.

- Ce-ai făcut cu ornicul? întreabă cu un ton parțial agresiv, parțial alarmat.

Partea agresivă nu prea este pe placul meu, așadar îl las să fiarbă puțin înainte de a-i răspunde:

- Nimic, nu te îngrijora. L-am lăsat acasă fiindcă n-am chef să tenteze vreun hoț.

După ce emite, ușurat, un „Aha!", începe să se laude cu treaba făcută:

- Ei bine, domnule Dennis Morton, te anunț că tocmai te-ai mutat din Vancouver în Pacifica! Dacă-ți pui degețelu' aici... (Îmi întinde o plachetă cu ecran tactil de mărimea unei cărți de buzunar; aplic arătătorul unde mi-a indicat.) ...închei lucrarea prin înregistrarea amprentei matale în toate fișierele. Chestie care tocmai s-a-ntâmplat. Gata! Acum, ești, oficial, cetățean californian, rezident în districtul Angel.

- În regulă... Dar de ce m-ai „adus" tocmai din Canada? Era mai complicat să-mi fabrici identitatea în State?

Se uită cu mirare la mine, atât el cât și Keiko. Întrucât nu simt că mi s-ar fi deschis un al treilea ochi în frunte, presupun că e vorba de ceea ce am întrebat...

- Denn, Vancouver este în Statele Unite... - murmură tânăra.

Sunt cât pe ce să spun că mă gândeam la Vancouver din Columbia Britanică, însă bănuiala că respectiva provincie canadiană este aici un stat american mă oprește în timp util... Chiar trebuie să aflu mai multe despre lumea asta.

Așadar, afișez un zâmbet încurcat și mormăi:

- N-am fost niciodată bun la geografie...

Jonesy mă mai fixează un moment, apoi, dând din umeri, adaugă:

- Ți-am deschis și un cont la Conglomerate Bank; ai în el cinci sute de dolari pe care n-ai decât să-i folosești. Însă peste două săptămâni, când ai zis că mă plătești, mai adaugi șase sute de maimuțoi la sumă. În regulă?

Mi se pare destul de cinstit, așa că aprob dintr-o înclinare a capului. „Manipulatorul" se ridică în picioare cu acea ușurință contrastând cu corpolența pe care am remarcat-o de ieri și, aruncându-ne peste umăr un „Revin imediat!", părăsește încăperea.

Iar Keiko mă fixează.

- Ce ți-a venit cu Canada? Acolo de unde vii tu mai e stat independent?

- Bineînțeles, altfel de ce aș fi întrebat așa ceva?! bombăn. Aici e în întregime parte din Statele Unite?

- Mai puțin zona aia unde se vorbește franceza... (Privește în sus, ducând arătătorul la buze.) Cum îi zice...?

- Quebec.

Enormii ei ochi verzi revin înspre mine.

- Așa, Quebec! (Zâmbește.) Se pare că nu ești singurul slab la geografie...

Îi întorc zâmbetul.

- Ce-ar fi să ne punem împreună la punct în privința asta?

- De ce nu? Ce, numai soră-mea să fie isteață?

- Ce-i cu Ikumi? ne face să tresăltăm vocea lui Jonesy - tâmpit obicei are, de a se apropia în tăcere.

12