Oglindiri în Enormii Lor Ochi 22

Informații despre Poveste
Capitolele 93 - 97 ale primei părți a romanului.
4.8k cuvinte
4.67
1.9k
0

Partea 22 din seria de 33 de părți

La curent 06/07/2023
Creată 03/20/2016
Împărtășește această Poveste

Marimea Fontului

Dimensiune Implicită a Fontului

Spațierea Fonturilor

Spațiere Implicită a Fonturilor

Font Face

Față Implicită a Fontului

Tema Lecturii

Tema Implicită (Alb)
Trebuie să Intră în Cont sau Fă-ți Cont pentru a vă salva personalizarea în profilul Literotica.
BETA PUBLICĂ

Notă: puteți modifica dimensiunea fontului, fața fontului și puteți activa modul întunecat făcând clic pe fila pictogramă „A” din caseta cu informații despre poveste.

Puteți reveni temporar la o experiență Classic Literotica® în timpul testării noastre Beta publice în curs. Vă rugăm să lăsați feedback cu privire la problemele pe care le întâmpinați sau să sugerați îmbunătățiri.

Click aici

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

93

Abia ieșiți din magazin, Keiko mă ia de braț și mă sărută ușor, parcă timid, pe obraz.

- Îți mulțumesc, Denn, însă nu vreau să se mai repete... Ai mai multă nevoie de bani decât mine și... (Șovăie o clipă.) Nu uita că în numai două săptămâni trebuie să-i dai banii lui Jonesy...

Îi zâmbesc.

- Nu-ți face griji, n-am uitat.

- Nu știu cum poți să fii atât de liniștit... Cum speri să faci rost de atâția bani în atât de scurt timp?

- Crezi că dacă mă agit o să-i obțin mai ușor? În două săptămâni, găsesc eu o cale de a-i aduna.

- Două săptămâni trec repede...

- Uneori... Uite, fac o promisiune: dacă trece o săptămână și nu am deja banii, o să încep să mă agit de-o să crezi că mi-au intrat furnici în pantaloni!

Fata manga îmi aruncă o privire care demolează fără drept de apel pretenția de a fi fost hazliu.

- Nu-i vorba să te agiți; vreau doar să știu că nu tratezi cu ușurință problema.

Mă uit la ea din colțul ochilor.

- Pentru o tipă care susținea adineauri că nu-i pasă dacă rămân cu ea sau nu, pari destul de preocupată de soarta mea.

- Baka! e singurul comentariu pe care îl face.

Un lung moment mergem în liniște; tăcerea, văzând că o tolerăm, devine obraznică, așadar o pun pe fugă cu ajutorul primei întrebări care îmi vine în minte:

- La ce oră trebuie să fii la întâlnirea cu clientul?

Întoarce capul pentru a mă privi cu o expresie ciudată.

- Ce ți-a venit? N-am niciun client astăzi.

Iar am vorbit în plus...

- Păi, ai îmbrăcat rochița asta sexy și m-am gândit că...

- Am îmbrăcat-o pentru tine - murmură îmbufnată.

Ba nu, acum am vorbit în plus!

- Scuză-mă... - e tot ce reușesc să bâigui, încurcat, simțind cum mi se încing urechile.

Citindu-mi pe figură: „Am făcut o gafă și nu mă simt deloc în largul meu", îmi strânge ușor brațul și îmi zâmbește.

- Ei, hai, nu te necăji... Nu m-am supărat.

- Sigur?

- Sigur-sigur!

Îi înapoiez zâmbetul și o întreb:

- Vrei să mergem undeva?

- Depinde... La ce te-ai gândit?

- Păi, ar trebui să sărbătorim cumva faptul că, așa cum ai zis, am devenit o persoană reală, nu?

Încruntă o sprânceană.

- Dacă prin „a sărbători" înțelegi o invitație la un local, răspunsul e nu; ai cheltuit deja prea mult.

Îmi compun o mutră rugătoare:

- Ei, hai, Keiko... Măcar o cafea sau ceva...

Chicotește.

- Ce mutră poți să faci! Bine, fie, accept „ceva": știu o cofetărie unde prăjiturile de ciocolată chiar conțin ciocolată.

- Interesant... Și e departe cofetăria asta?

- Nu, facem doar un ocol de vreo zece minute.

Așadar, includem ocolul în itinerar. Odată ajunși, ne așezăm la o masă de unde ni se oferă fără supliment de preț o vedere superbă asupra Pacificului, cofetăria având o terasă chiar pe faleză. O chelneriță blondă, mai degrabă simpatică decât drăguță, purtând ceva între rochie și costum de baie, vine să ne ia comanda. O las pe hima cu plete verzi să aleagă, apoi, privind valurile ce se sparg leneșe, realizez că această terasă - diferit amenajată, ce-i drept - exista și acasă; nostalgia profită de ocazie și îmi face o vizită neanunțată. Oftez. Keiko a oftat și ea aproape în același timp, făcându-mă să întorc ochii spre ea.

- De ce oftezi? o întreb.

- De ce-ai oftat? se interesează în același timp.

Ne bufnește un râs chicotit - chiar ne sincronizăm, nu glumă!

- Spune tu primul!

- Ba nu, tu!

- Nici nu mă gândesc.

- Nici eu.

- Ce facem, dăm cu banul sau așteptăm ca unul dintre noi să cedeze nervos?

- N-am idee; ce propui?

- Să zici tu de ce-ai oftat!

- Bine. Asta doar fiindcă cel înțelept cedează primul...

Se încruntă suficient de ostentativ ca să nu o pot lua în serios.

- A, nu! În cazul ăsta, prefer să zic eu mai întâi!

- Asta și voiam.

- Afurisitule! mârâie Keiko în surdină, deoarece blonda s-a întors cu comanda.

Fata așază farfuriile pe masă și se retrage după ce ne adresează un cât se poate de original „Poftă bună!"

- M-ai păcălit! revine la atac hima manga.

- Am încercat și am reușit - îi rânjesc. Data viitoare e rândul tău să mă păcălești.

- Da, bine... Mă rog, am căzut în cursă, asta e... Am oftat din cauza părului.

Clipesc pentru a-mi sublinia nelămurirea.

- A părului...? Ce vrei să spui?

Începe să mănânce din prăjitură.

- Hai, ia și tu, să vezi ce bună e! (Mă conformez.) Ai remarcat ce păr granit au și fata de la magazin, și chelnerița?

- Păi, da, amândouă au păr frumos... Și ce-i cu asta? Știi că aveai dreptate? E chiar bună prăjitura!

- Da' ce credeai, că nu știu ce înseamnă o prăjitură bună? Am oftat fiindcă ele au culori naturale, nu idioțenia asta de verde cu care m-a pricopsit proiectantul!

Se pare că o obsedează cu adevărat culoarea pletelor ei. Îi iau mâna într-a mea și o privesc în ochi.

- Keiko, ți-am mai spus o dată: părul tău e superb... Poate că nu-i o culoare naturală, dar e frumoasă și mie, unul, îmi place foarte mult!

Îmi întoarce privirea și simt valul călduț, slab și dulce, care îmi încearcă poarta minții; i-o deschid larg, lăsând-o să mă „citească".

- Vorbești serios... - constată în șoaptă.

Îi zâmbesc, înclinând capul. Și îi privesc chipul. Valul călduț al minții ei se retrage la fel de discret cum m-a cuprins o clipă mai devreme, în schimb un altul, nu călduț ci de-a dreptul fierbinte, urcă într-un tumultuos flux, inundând fiecare golf, fiecare fiord al ființei mele... Aș vrea să îl poată simți și ea, să poată înțelege cât de îndrăgostit sunt de ea... Și poate atunci va recunoaște că și ea poate iubi, că acel handicap sentimental cu care au fost programate himele poate fi înfrânt... Poate... Poate e numai dragostea ce o simt pentru ea care mă orbește, mă face să iau drept posibilitate o dorință, un simplu vis... Fiindcă realitatea nu ține niciodată cont de ceea ce ne dorim, nu acceptă să ia forma viselor noastre. Doar le distruge.

- Denn...? mă aduce înapoi vocea ei. Ce s-a întâmplat?

Mă uit la ocean; ca și cum priveliștea talazurilor ar putea domoli fluxul care mi-a inundat sufletul mai devreme...

- Nimic...

Se încruntă ușor.

- Minți!

Răsuflu adânc și schițez un surâs rușinat.

- Așa este; mă gândeam cât de mult îmi placi, asta-i tot...

Zâmbește, încântată și flatată, înainte de a-mi răspunde:

- Hai, Denn, nu exagera!... Arăt la fel ca oricare altă himă manga...

- Poate că da, Keiko, însă nu ești la fel ca oricare altă fată manga... Fiindcă nu e vorba numai despre înfățișarea ta.

Clipește de o dată, de două ori, apoi apleacă privirea în timp ce pomeții i se îmbujorează și murmură:

- Of, Denn... Oare... oare ce trebuie să fac ca să nu mă mai consideri femeia visurilor tale? Știi că nu sunt decât o curvă fabricată în serie, ți-am explicat că tot ce pot să fac pentru tine este să simulez dragostea, și tu te încăpățânezi să te îndrăgostești de mine...

Îi iau obrajii în palme și îi ridic cu blândețe capul până când pot plonja în adâncul imenșilor ei ochi verzi.

- Keiko, nu trebuie să faci nimic. Te iubesc așa cum ești și mă mulțumesc cu ceea ce poți să-mi oferi... Mi-ai spus că nu mă poți iubi, însă știu că ții la mine; și asta-i tot ce contează acum.

Enormele ei irisuri încep să sclipească, umezite de lacrimi; își întoarce privirea.

- Tot ce contează acum... - repetă încet. Și mai târziu, Denn? Ce-o să faci când o să realizezi în cele din urmă că nu sunt ceea ce credeai tu?

- Dar știu deja ce ești, Keiko; de ce nu vrei să mă crezi când îți spun că mă pot mulțumi cu atât cât îmi poți oferi?

Mă fixează cu tristețe.

- De mă minți, Denn?

- Dar nu... - încerc să protestez, însă mă întrerupe:

- Și de ce te minți?

Rămân descumpănit, incapabil să îi răspund. Are, desigur, dreptate - oare m-a „citit" fără să îmi dau seama sau, pur și simplu, e doar intuiția ei feminină cea care mi-a străpuns apărarea?

- Hai, mănâncă-ți prăjitura, că se topește de tot crema! mă îndeamnă, acoperind tristețea de mai înainte cu un surâs.

94

Deși prăjiturile și-au încheiat demult efemera existență, niciunul dintre noi nu se hotărăște să dea semnalul plecării de la cofetărie; decizia e și mai greu de luat, câtă vreme norii ce anunțaseră de dimineață o vreme mohorâtă și-au căutat de lucru deasupra altor ținuturi. Și nici briza care ne mângâie blând nu e de vreun ajutor.

Adierile unduiesc molcom pletele verzi ale lui Keiko, făcându-le să strălucească în soare; mă trezesc vorbind:

- Aș vrea o șuviță din părul tău...

Clipește.

- Nani?! Ce naiba să faci cu ea?

- Ce-aș putea să fac? O vrajă voodoo? Nimic, doar să o privesc atunci când nu ești lângă mine...

Clatină din cap a multă-minte-îi-mai-trebuie.

- Tare mi-e teamă că avea dreptate soră-mea: tu chiar te pregătești pentru concursul ăla... cum i-a zis? A, da, al cuplurilor siropoase.

Ridic din umeri cu un surâs mai degrabă jenat.

- Asta e, trebuie să-mi accept defectele dacă vreau să trăiesc în bună pace cu mine însumi.

Încruntă o sprânceană.

- Și... la care anume defect te gândești?

- La sentimentalism.

- Aha! Și de când e sentimentalismul un defect?

- De vreme ce poate provoca necazuri, înseamnă că-i defect.

Zâmbește.

- E și ăsta un punct de vedere... Mergem?

- Cât e ceasul?

Își consultă brățara electronică.

- Aproape două.

Mai sunt două ore jumătate până la extragerea Loteriei Pacificane, iar până acasă nu facem mai mult de jumătate de oră. Pe jos, fără să ne grăbim. Așadar, spun:

- Putem pleca, dacă vrei; sau mai luăm câte o prăjitură. E chiar plăcut pe terasa asta, veneam și acasă aici...

Mă fixează îndelung.

- De-asta ai oftat mai devreme? Ți-ai amintit că există și acolo de unde vii?

Schițez un zâmbet.

- Mda, ăsta era motivul.

- Chiar că ești sentimental! Bine, mai stăm puțin, dar eu, una, nu mai vreau nicio prăjitură; doar o limonadă. Nu de alta, da' nu-s convinsă că metabolismul meu a fost proiectat să reziste chiar și la abuzul de cremă de ciocolată...

- Atunci, două limonade să fie! râd, făcându-i semn chelneriței.

95

- Care-i treaba amice, era nevoie să-ți aerisești păpușa cu baterii? ne invadează auzul o voce, urmată îndeaproape de mai multe râsete cotcodăcite.

Keiko îmi strânge mâna, șoptind:

- Ignoră-l...

Încerc să îi urmez sfatul, însă personajul insistă:

- Așa, de curiozitate, cum e să fuți o androidă japonaută? Știe s-o sugă?

Întorc lent capul și mă uit din cine ies măgăriile - e un derbedeu până în douăzeci de ani, cu părul vopsit în argintiu și pieptănat stil pămătuf de praf; e tolănit la volanul unui coupé semidecapotabil, mov-cu-paiete-aurii, arătând ca un mutant al unui Chevy '57, în care se mai află un exemplar din aceeași rasă și două feminine asortate. Îmi rânjește, convins că e cel mai tare miștocar pe o rază de câțiva kilometri; așadar, nu mă mai pot abține:

- Da, dar nu atât de bine ca tine.

Rânjetul i se congelează, iar tovarășii lui, după cele câteva secunde necesare pentru a le ajunge răspunsul meu de la timpane la creiere, decid că e mai importantă distracția decât solidaritatea și reiau cotcodăcelile.

- Ți-a zis-o, Ronnie!

- Uuu, ce rău e slăbănogu'!

- Pe bune, Ronnie, ești talentat la muie?

Ronnie se deghizează în cameleon și schimbă în timp record câteva culori, după care zbiară:

- Gura, dobitocilor!

Dobitocii tac, apoi vin în nas când puștanul strivește frâna; dacă nu cumva am de-a face cu lașul cartierului, e foarte posibil să regret în scurt timp că nu am ascultat-o pe Keiko. Ronnie Cap Argintiu coboară și se proțăpește în fața mea - e mai scund decât mine și mai degrabă grăsun decât solid, dar am bănuiala că mă poate snopi în bătaie fără prea mare efort.

- Bă, prăpăditule, cu cine mă-ta crezi că vorbești!? mârâie la mine.

Drăcușorul personal mă împunge de zor, ignorând alternativa retragerii strategice. Așadar, răspund:

- Cu un imbecil pe nume Ronnie.

Imbecilul pe nume Ronnie mai întâi se holbează la mine, nevenindu-i să creadă că nu m-a impresionat cu atitudinea-i cocoșească, apoi mârâie:

- Cere-ți scuze imediat!

Să nu fie decât gura de el? Ar fi o veste bună pentru integritatea mea corporală, și aș putea profita de ocazie pentru a încheia conflictul, însă drăcușorul se aliază cu mândria. Și inconștiența.

- În regulă, imbecilule, îmi cer scuze că te-am făcut Ronnie.

Rostogolește ochii în orbite, încercând alte câteva culori înainte de a se hotărî să se împurpureze de la vârful nasului până la cel al urechilor; bolborosind amabilități obscene, se apleacă și se repede înspre mine cu capul înainte. Era prea aproape pentru a mai avea timp să îl evit, așadar mă pregătesc instinctiv pentru impact încordându-mi abdomenul; o fracțiune de secundă înainte de a-i încasa țeasta în stomac, Keiko mă împinge din fața lui; sunt cât pe ce să mă întind pe trotuar, dar reușesc să mă sprijin de aripa din spate, proeminentă, a mașinii lui Ronnie. El nu e la fel de norocos: ajutat de piedica pe care i-a pus-o tânăra manga, execută un splendid zbor planat și aterizează forțat, dând cu capul într-un coș de gunoi. Un pocnet metalic și grăsunul rămâne lat pe jos. Nu cred că mai e în stare să revină la atac; mă uit către cei din mașină: fata așezată în față se holbează cu o expresie stupefiată, cealaltă pare să nu se poată hotărî dacă e cazul să se distreze, iar tipul, după ce se uită de la mine la Keiko și înapoi, schițează ceva semănând flagrant a rânjet de satisfacție și spune:

- Așa-i trebuie! Mă și plictisisem să-i tot atrag atenția că până la urmă o s-o ia pe epidermă! (Sare din mașină.) E mort? se interesează pe un ton ciudat de indiferent.

Pentru o clipă, mă întreb dacă se preface pentru a mă ataca prin surprindere; însă hima cu plete verzi, coborând încet pleopele, mă asigură că nu simte niciun pericol din partea lui. Mă duc lângă Ronnie și mă aplec să îi caut pulsul la gât; nu îl găsesc, - niciodată nu m-am priceput la asta, - dar cu greu îmi opresc o tresăltare: de îndată ce l-am atins, am simțit cumva că nu a pățit nimic grav... Ascunzându-mi uimirea, mă întorc spre tovarășii lui.

- E-n regulă, e doar amețit...

Fata care e - probabil - prietena lui se relaxează, ușurată, cealaltă începe să chicotească, tipul continuă să rânjească:

- Asta-i bine. Mă ajuți să-l urc în mașină?

Îmi dau acordul dintr-o înclinare a capului, îl apucăm pe Ronnie Amețitul, îl târâm până la semidecapotabila lui și îl trântim pe bancheta din spate; prietenul lui se așază la volan, - abia acum observ că nu e rotund, seamănă mai degrabă cu o manșă de avion, - ne mai adresează un rânjet, zice: „Cu ocazia asta mă dau cu căruța lui!", și demarează fără pic de milă pentru căruța cu pricina. Parcă nevenindu-mi să cred ce noroc am avut cu amicul pașnic al lui Ronnie, privesc mașina îndepărtându-se în vuiet de turbină și scrâșnet de anvelope maltratate, după care mă întorc spre Keiko:

- Îți mulțumesc, dacă nu aveai prezența de spirit să...

Mă întrerupe cu un gest și un zâmbet.

- N-a fost decât un reflex, n-ai pentru ce să-mi mulțumești.

O iau de mână și ne reluăm drumul, uitându-ne unul la celălalt din coada ochiului.

- Reflexul ăsta al tău a fost al naibii de bine gândit: din aceeași mișcare, m-ai dat la o parte și i-ai pus piedică. (Ridică din umeri cu un nou surâs.) E pentru a doua oară când mă salvezi...

Clipește.

- A doua...?! Când a fost prima dată?

- Când te-au atacat huliganii ăia.

Mai clipește o dată.

- Dacă nu cumva am început să am pierderi de memorie, tu ai fost cel care m-a salvat, nu invers.

- Am încercat să te salvez... Dacă nu-l pocneai în cap pe tipul cu mănușa metalică, nu știu dacă mai eram în viață.

Îmi strânge mâna, zâmbindu-mi iar.

- Ei, te-am ajutat și eu cât am putut... Dar dacă nu erai tu, jegoșii ăia mă violau liniștiți... Nu c-ar fi fost prima oară... - adaugă abia auzit după o clipă, făcându-mă să tresar.

- Ce-ai spus?! exclam.

- Nimic...

- Dar... - apuc să articulez înainte de a mă reduce la tăcere cu un sărut; după care îmi zice, învăluindu-mă în verdele privirii ei:

- Ai fost mai mult decât drăguț adineauri, da' ar trebui să fii mai prudent; n-are niciun rost să riști o bătaie, sau chiar mai rău, doar pentru că mă jignește un idiot... Sunt obișnuită cu asta, și chiar nu-mi pasă.

Oftez.

- Poate că-i așa cum spui... Însă mie-mi pasă.

Clatină din cap.

- Denn, Denn... Când ai de gând să te obișnuiești cu ideea că în ochii oamenilor o himă nu-i nimic mai mult decât un obiect însuflețit?

- Niciodată.

Surâde trist.

- Niciodată să nu zici „niciodată"...

- A fost și aici filmul ăsta?

Se uită nedumerită la mine.

- Ce film?

- Păi, „Niciodată să nu mai spui niciodată"... Știi tu, „Bond, James Bond"...

- Habar n-am despre ce-i vorba... Cine-i James Bond?

O fi cutreierat „agentul 007" întreaga lume, dar se pare că aici nu a ajuns...

- Ei, un super-spion născocit de un scriitor britanic; în universul meu, a apărut într-o serie întreagă de filme de acțiune... (Mă opresc și mă întorc spre ea.) Keiko, ne apropiem de strada noastră; e timpul să ne despărțim.

Se încruntă.

- A, nu! Mergem împreună, și dacă mai e Păpușarul pe-acolo, cu puterile tale îl prindem imediat!

- Cu puterile mele... - repet încet. Keiko, nici măcar nu mi-e clar dacă și ce „puteri" am! Nu pot risca să te pun în primejdie atâta vreme cât n-am nicio idee ce pot să fac de fapt...

- Și nici n-o să afli vreodată dacă eviți să le pui la încercare. Hai să mergem!

- Nu.

- Nu te încăpățâna!

- Ba chiar o voi face. Keiko, nu pot accepta să fii cobaiul meu!

- Cobaiul tău va fi Păpușarul; eu sunt momeala. Vii?

- Cu-atât mai rău! Keiko, discuția asta nu are rost, nu mă poți convinge; așa că mai bine hotărâm cum facem: mergi înainte și te urmez la câteva minute, sau invers?

Oftează.

- Chiar n-am nicio șansă să te lămuresc că e mai bine să te ajut?

- Niciuna.

Dă din umeri, cu o mină exasperat-resemnată.

- Fie cum vrei tu... Atunci, o iau eu înainte și tu vii când vrei. Ești mulțumit acum?

Îi zâmbesc și confirm înclinând capul; mai ridică o dată din umeri și pornește spre casă. Oftez ușurat și, dându-mă la o parte din calea celorlalți pietoni, îi admir silueta suplă în timp ce se îndepărtează cu mersul ei elegant.

96

Hola, domnu'!... Ați zis că vreți să-nchiriați podu' doar pentru ieri... Dacă vreți să mai stați, treb'e să plătiți."

„Da, bine, o să-ți plătesc; acum lasă-mă, am treabă."

„Aș vrea totuși să-mi dați banii, fiin'că..."

„O să ți-i dau, da' nu acum, nu pricepi?! Lasă-mă-n pace!"

„Și totuși îmi permit să insist..."

„Vezi să nu-mi permit eu să-ți trag una! Ieși afară!!"

97

Plimbându-mă agale înainte și înapoi pe trotuar, număr în gând, căutând să apreciez când s-au scurs cele zece minute necesare fetei manga pentru a ajunge acasă; ajuns la șase sute, adaug pentru orice eventualitate încă o sută înainte de a mă îndrepta cu pași liniștiți spre casă. Pașii or fi ei liniștiți, însă eu nu prea mă simt astfel și mă întreb de ce - numai fiindcă sunt încredințat că Păpușarul mă observă din ascunzătoarea lui? Și ce dacă o face? Știm amândoi că nu mă poate manipula, deci nu am de ce să mă tem. Doar dacă... Mă încrunt ușor și cercetez strada, cufundată ca de obicei în tihna-i patriarhală. Nu, nu este nimeni în apropierea mea, Păpușarul nu are pe cine să transforme în marionetă.

12