Oglindiri în Enormii Lor Ochi 25

Informații despre Poveste
Capitolele 110 - 115 ale primei părți a romanului.
6k cuvinte
0
1.3k
00

Partea 25 din seria de 33 de părți

La curent 06/07/2023
Creată 03/20/2016
Împărtășește această Poveste

Marimea Fontului

Dimensiune Implicită a Fontului

Spațierea Fonturilor

Spațiere Implicită a Fonturilor

Font Face

Față Implicită a Fontului

Tema Lecturii

Tema Implicită (Alb)
Trebuie să Intră în Cont sau Fă-ți Cont pentru a vă salva personalizarea în profilul Literotica.
BETA PUBLICĂ

Notă: puteți modifica dimensiunea fontului, fața fontului și puteți activa modul întunecat făcând clic pe fila pictogramă „A” din caseta cu informații despre poveste.

Puteți reveni temporar la o experiență Classic Literotica® în timpul testării noastre Beta publice în curs. Vă rugăm să lăsați feedback cu privire la problemele pe care le întâmpinați sau să sugerați îmbunătățiri.

Click aici

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

110

Abia după ce am sunat a doua oară se deschide ușa, dezvăluindu-ne o fată-dragon arătând chiar mai rău decât ne-a înfățișat-o imaginea holografică: e de o paloare cadaverică, abia își menține echilibrul, are vânătăi și tăieturi pe întreg trupul - inclusiv pe coada care-i atârnă, lipsită de vlagă. Sprijinindu-se cu umărul de perete, își adună ultimele puteri într-un surâs.

- Ați venit cu toții... Sunteți drăguți, eu... eu...

Enormii ei ochi aurii rătăcesc de la unul la altul, apoi se voalează, iar picioarele nu mai reușesc să o susțină; mă reped să o prind în brațe înainte de a se prăbuși.

- Sayuri... - murmură Keiko.

- Poți s-o ții? întreabă Ikumi.

- Încerc... - răspund, străduindu-mă să îi ridic trupul inert - deși mai scundă, e mai grea decât Keiko.

- S-o întindem pe pat - propune Ikumi. Înainte și la stânga, Denn.

Reușesc cumva să o țin în brațe și pășesc un pic împleticit - coada mi se lovește de picioare și mă tem să nu mă împiedic. Odată ajuns lângă pat, nu știu cum să o așez din cauza cozii; fără un cuvânt, fetele mă scot din încurcătură: Keiko îi ridică picioarele, iar Ikumi îi trage coada între ele; o așez cât de lin pot. Sayuri geme încet și își așază capul pe o parte. Mă trag un pas înapoi și mă uit la ea, întrebându-mă ce aș mai putea face.

- N-ar trebui s-o ducem la spital? șoptesc.

- Așteaptă puțin... - spune încet Keiko, în timp ce Ikumi îngenunchează lângă Sayuri și, cu chipul concentrat, îi ia obrajii în palme.

- Ce face...?

Îmi aruncă o scurtă privire înainte de a-mi răspunde:

- O citește, bineînțeles... Ca să afle cât de gravă-i starea ei.

Idiot ce sunt! Ar fi trebuit să îmi dau seama, însă, ca de obicei, limba îmi este mai rapidă decât mintea... Fără să îmi desprind ochii de la Sayuri și Ikumi, caut pe dibuite mâna lui Keiko și i-o strâng ușor; îmi răspunde în același fel și se lipește de brațul meu. „Examinarea" prelungindu-se, mă pomenesc gândindu-mă că poziția fetei-dragon - cu picioarele depărtate, coada între ele și așezată pe ea, astfel încât bazinul îi este împins în sus - are ceva obscen... Mai ales fiind complet dezbrăcată. Mă încrunt, nemulțumit de mine; la naiba, am devenit un obsedat sexual, sau ce?! Cred că tânăra manga de lângă mine m-a „citit", fiindcă mă fixează pentru o clipă. Nu tocmai reprobator, ceea ce înseamnă că a făcut-o până la capătul gândului...

Ikumi se întoarce spre noi cu o figură pe care ușurarea caută să înfrângă îngrijorarea.

- Vestea bună e că nu are nicio leziune internă; cea proastă: are atât de multe răni încât capacitatea ei de refacere e solicitată la limită...

Înghit în sec, iar Keiko murmură:

- Biata Sayuri... Trebuie să aibă dureri îngrozitoare din cauza asta...

Ikumi înclină cu tristețe capul. Întreb din nou:

- Și atunci, n-ar fi mai bine s-o internăm în spital?

- Nu servește la nimic - îmi răspunde Keiko. Medicii nu o pot ajuta mai mult decât o face propriul ei organism.

Rămâne o clipă tăcută, după care adaugă abia auzit:

- Oricum nu i-ar interesa soarta ei, pentru că nu e în întregime umană...

- Dar chiar nu putem face nimic pentru ea?! exclam, căutând să nu ridic glasul.

- Singurul lucru în puterea noastră e să fim alături de ea - zice cu un suspin Ikumi. Știindu-ne aici, poate îi va fi mai ușor să suporte durerea...

Keiko îmi strânge un pic mai tare mâna și oftează la rându-i; Sayuri deschide încet ochiul valid; pentru un scurt moment pare să nu își poată focaliza privirea, după care se uită pe rând la fiecare dintre noi.

- Denn... - șoptește. Mi-ar fi plăcut să nu mă vezi în halul ăsta...

Keiko își retrage mâna dintr-a mea și mă împinge ușurel înspre ea. Mă apropii de pat și mă las pe vine lângă hima-dragon.

- Nu-ți face probleme, Sayuri; ești drăguță chiar și așa...

Nu prea sunt mulțumit de ceea ce am spus, însă e tot ce am reușit să găsesc pe moment. O urmă de zâmbet îi luminează buzele tumefiate.

- Am mai zis-o: ești un mare mincinos. (Închide ochiul și răsuflă adânc.) Vrei să-mi iei capul în poală?... Te rog.

Un pic dezorientat, mă uit la Ikumi, apoi la Keiko; cea din urmă înclină capul a „Fă-o, ce mai aștepți?", iar cealaltă se duce fără o vorbă până la micul frigider așezat într-un colț al încăperii și se uită înăuntru. Abia după aceea spune:

- Parcă te-a rugat ceva fata, ce mai aștepți? Baka!

Mă prefac că n-am auzit ultimul cuvânt și, ridicând cu grijă capul lui Sayuri, mă așez pe pat. Când i-l cobor în poală, deschide pentru o clipă ochiul și murmură: „Gracias!"

- Nu e mai nimic în frigiderul ăsta - zice Ikumi. Keiko, să mergem după ceva de mâncat și niște suc. Va avea nevoie când se trezește.

- Da; să luăm și niște comprese - îi răspunde sora ei, care tocmai examinase conținutul unui sertar. Denn, ai grijă de balauriță, da?

- Las' că mă fac eu bine, și-atunci să vezi ce coadă-ți trage peste ochi „balaurița" asta!... - mormăie Sayuri, aducându-ne zâmbetele înapoi pentru o clipă.

Tinerele ies, lăsându-mă singur cu fata-dragon; aceasta pare să fi adormit. Mă uit la ea, la nenumăratele ei răni, și lacrimile îmi tulbură privirea. Ce fel de om e bestia care a maltratat-o cu asemenea cruzime?! Și mai pretind că himele sunt cele care nu au suflet! Încerc să îmi înghit nodul din gât în timp ce compasiunea ia forma unei unde calde care îmi urcă spinarea până la ceafă. Biata fată, ce n-aș da să am puterea de a o vindeca! Din păcate, tot ce pot face pentru ea este să îi țin capul în poală și să îi mângâi încetișor părul vernil...

Nu știu cât timp se scurge așa - poate un minut, poate o oră; Sayuri suspină încet și deschide imenșii ochi manga. Câteva lungi secunde fixează tavanul, apoi, învăluindu-mă în auriul privirii ei, întreabă:

- Ce ești tu, Denn?

Ridic, intrigat, sprâncenele.

- Ce vrei să spui?

- Keiko a zis că nu ești himă, dar nici natural nu ești...

- Nu înțeleg...

- Lumina...

Clipesc, presupunând că nu am auzit bine cuvântul pe care l-a rostit.

- Lumina?

- Lumina.

Ba auzisem bine.

- Ce lumină...?

- Lumina din jurul tău...

Mă încrunt, alarmat - nu cumva se simte atât de rău încât a început să delireze? Însă fata-dragon continuă:

- M-ai învelit în ea... M-a încălzit și durerea a început să se stingă... Denn, lumina ta mă ajută să mă vindec... Și... este atât de plăcută...

Un surâs îi înflorește pe buze, - are dreptate, aproape i s-au refăcut! - apoi coboară lent ploapele peste enormii ei ochi - abia acum realizez că îl deschisese complet și pe cel vătămat; cu un suspin, se întoarce pe o parte, își cuibărește mai bine capul în poala mea și, o clipă mai târziu, doarme cu chipul senin al unui copil.

...Lumina...?!?

111

Hola, Marco."

„Hola..."

„Am o treabă pentru tine."

„Daa? Și cine ești matale să-mi dai de lucru?"

„Te interesează sau nu?"

„Nu știu. Depinde. Cine ești?"

„Mi se spune Păpușarul."

„...Poftim?!"

„Ai auzit foarte bine. Acum hotărăște-te: lucrezi pe bani sau ca marioneta mea?"

„Mda, am înțeles... Și cam ce fel de treabă ai pentru mine?"

„Trebuie să-l aranjezi pe un tip."

„Aha!... Și ce fel de „aranjare" vrei? Una mai ușoară sau una mai serioasă?"

„Una definitivă."

„...Interesant... Asta costă destul de mult."

„Costă atât cât o să-ți dau."

„Ascultă, oi fi matale Păpușaru', da' am și eu tarifele mele!"

„Foarte bine. Atunci o să lucrezi gratis; marionetele nu primesc simbrie."

„...Nu-mi place atitudinea asta."

„Iar pe mine nu mă interesează ce-ți place și ce nu. Ți-am expediat poza individului și adresa la care stă; îl cheamă Dan și umblă cu câte o himă manga după el."

„Aha... Cam slăbănog, individu'... Nu pare deloc primejdios; care-i șmecheria de vrei să-l „aranjez" eu?"

„Nu te privește. Treaba ta e să-l omori și să-mi trimiți toate obiectele pe care le are asupra lui."

„Hmm! De fapt, are ceva care te interesează, nu-i așa?"

„De ce mă faci să repet? Nu-mi place deloc asta, așa că e ultima dată când ți-o zic: nu te privește. Treaba ta e să faci ce ți-am cerut. Și cât mai repede. Sayonara!"

„Da' ce... Pe mă-ta, Păpușarule, dai ordine și-nchizi?!"

112

Cele două surori hime se întorc, fiecare cu câte o pungă de hârtie maro în brațe; cea bleu comentează:

- Interesantă poziție!

- Ai o minte perversă - bombăn.

Așază punga pe masă și rânjește:

- Nu atribuí celorlalți propriile-ți defecte; nu mă gândisem la nimic deplasat.

- Să-mi faci semn când trebuie să te cred - re-bombăn.

Cea verde, clătinând din cap a multă-minte-le-mai-trebuie, se interesează:

- Cum se mai simte balaurița?

- Cred că ar fi indicat să nu-i mai spui așa... - zic.

Ridică mirat-întrebătoare o sprânceană.

- Ce-ți veni?

- Nimic. Mă gândeam că o coadă peste ochi nu-i tocmai ce-ți dorești în acest moment.

Sprânceana ridicată mai devreme coboară și, împreună cu cealaltă, pune de o încruntare.

- Baka! Nu-i momentul să te ții de glume!

Ikumi - care între timp și-a regăsit seriozitatea - îi aruncă o privire conținând un „Nu te grăbi cu criticile!" și mă întreabă:

- E mai bine, nu?

De ce oare mi se pare mai mult afirmație decât întrebare? Mă uit la Sayuri înainte de a răspunde; „dragonița" închide precipitat ochiul cu care se uita la mine.

- Mda, este. Chiar mai bine decât aș fi crezut că e posibil...

- Bănuiam... spune încet pseudo-puștoaica, începând să golească punga. Ce-ai zice de-o friptură, Sayuri?

- În niciun caz „nu" - răspunde hima-dragon.

Keiko își plimbă imenșii ochi verzi de la unul la alta și înapoi, după care murmură:

- Îmi scapă ceva sau e doar o impresie?

- Păi... - încep o bâlbâială; Sayuri mă scapă de continuarea ei: se răsucește brusc, sare în picioare, își depărtează brațele și, zâmbitoare, emite un „Ta-daa!" vesel.

Noroc că am reflexe rapide, altfel eu eram cel care încasa coada peste ochi - ce-i drept, fără intenție.

Ne holbăm tustrei la ea: Keiko - stupefiată, Ikumi - mai degrabă curioasă, iar eu - cu câte ceva din ambele, chiar dacă nu sunt cu adevărat surprins... Rănile himei-dragon par să se vindecat aproape în întregime, iar paloarea mai poate fi regăsită doar în amintiri; fata verde îngaimă:

- Dar cum...? Ce...? Sayuri, ce naiba s-a-ntâmplat?!

- Bănuiam eu - repetă șoptit cea azurie.

Keiko se întoarce spre ea.

- Ce vrei să zici? Ce bănuiai?

- Că poate să facă asta.

- Sayuri...? Să se vindece atât de repede?

- Nu Sayuri. Denn.

O fixează mărind ochii ei verzi încă mai mult decât mi-aș fi imaginat că ar fi posibil, apoi se întoarce către mine; „dragonița" se așază lângă mine, mă strânge în brațe, încolăcindu-și în același timp coada pe mijlocul meu, și spune:

- A fost granit! M-a învelit în lumină și mi-a vindecat numaidecât rănile!

- Lumină...? își încrețește fruntea Ikumi în timp ce sora ei nu reușește decât să clipească descumpănită.

- Îhâm! O lumină caldă și foarte-foarte plăcută!

- Nu-nțeleg... - recunoaște Keiko. Lumină de la ce?

- De la nimic! Izvora din el!

Cele două surori manga se uită lung la mine, așteptând explicații. Ridic, neputincios, din umeri.

- Sunt la fel de nedumerit ca voi; doar Sayuri a văzut lumina despre care vorbește...

Fata-dragon tresare și mă fixează din coada ochilor.

- Serios?! (Coboară vocea, ca și cum astfel fetele nu ar mai putea să o audă.) Am făcut cumva o gafă când le-am zis de lumină...?

- Chiar nu știu ce-i cu lumina de care spui...

- Hmm! își manifestă încrederea în afirmația mea.

Ikumi ne solicită atenția dregându-și glasul.

- Se pare că una dintre puterile nou dobândite ale lui Denn este aceea de a vindeca... (Îndreaptă enormii ei ochi azurii către mine.) Îți amintești, după ce ne-a atacat Asuka, m-ai întrebat dacă mă doare capul; și, din ce mi-ai povestit că s-a întâmplat, chiar ar fi trebuit să mă doară. Însă mă simțeam perfect. Am presupus că, într-un fel sau altul, m-ai ajutat să-mi revin, dar abia acum bănuiala mi s-a adeverit: ai accelerat vindecarea lui Sayuri...

- Bine, dar... - zic, încurcat. Cum aș putea să fac așa ceva fără să-mi dau seama?!

Keiko își regăsește glasul:

- Așa cum ai făcut o mulțime de chestii până acum! Denn, Ikumi are dreptate: ai puteri incredibile și nici măcar nu ești conștient de ele... În fine, nu de toate.

E rândul lui Sayuri să ne privească nelămurită.

- Despre ce tot vorbiți? Și care-i treaba cu puterile? Cum să nu fii conștient de ele, Denn?! Mă gândeam că așa sunt oamenii acolo de unde vii...

Oftez.

- Ei bine, chiar nu sunt... Probabil fiindcă am „puterile" astea, cum le spuneți voi, de foarte puțin timp; se pare că le-am dobândit când am ajuns aici...

„Dragonița" mă fixează un lung moment cu imenșii ei ochi aurii, după care întreabă încet:

- Atunci, dacă nu știai că ai puterea asta, cum m-ai vindecat...?

Iată o întrebare de punctaj maxim.

- Păi... N-am idee; pur și simplu, eram necăjit să te văd rănită și m-am gândit că aș vrea să te pot ajuta să te vindeci...

- Și atunci chiar ai făcut-o... - murmură Sayuri, aplecându-și privirea.

Ikumi intervine:

- S-ar părea că pentru a-ți activa puterile, e suficient să-ți dorești cu adevărat ceva.

- Eu știu...? Posibil... - murmur îngândurat.

- De-acum încolo o să-ți zic Lampă! rânjește Keiko.

Mă uit intrigat la ea.

- „Lampă"!? Ce-ți veni?!

Rânjetul i se lărgește.

- Ei, știi tu, aia pe care o freca Aladdin ca să apară duhul și să-i îndeplinească dorințele. Pe deasupra, mai și luminezi!

- Da, bine... - îmi arăt entuziasmul pentru noul meu nume.

Hima-dragon chicotește, apoi, ridicându-se, spune:

- Până frecați voi lampa, eu mă duc să mă curăț de tot sângele ăsta uscat.

- Între timp, îți pregătesc friptura - zice Ikumi, reluând despachetatul cumpărăturilor.

- Bună idee! zâmbește Sayuri; coada ei îmi mângâie spinarea pe măsură ce se îndepărtează de mine - ciudată senzație...

Keiko o lasă pe sora ei să se descurce cu alimentele și, ocupând locul lăsat liber de „dragoniță", îmi ia obrajii în mâini pentru a-mi oferi un sărut apăsat; după ce îmi regăsesc răsuflarea, o întreb:

- Asta pentru ce-a fost?

- Drept mulțumire pentru că ai ajutat-o pe Sayuri, baka!

- N-ai vrea să facem schimb? bodogănește falsa fetișcană. Eu îi mulțumesc, iar tu te ocupi de friptul fleicilor.

Tânăra cu plete verzi își exprimă deplinul acord lipindu-se mai bine de mine în timp ce îi arată vârful limbii. E reconfortant să vezi două surori care se înțeleg atât de bine...

113

Fripturile sunt gata, la fel și dușul lui Sayuri; zâmbitoare, revine în cameră și vede platoul în care aburesc fripturile.

- Mamă, ce foame-mi e! exclamă, îmbrăcând o rochie de casă verde cu modele florale stilizate, scurtă și despicată în spate pentru a-i lăsa coada liberă.

- Atunci, treci și mănâncă, ce mai aștepți? o îndeamnă cu delicatețe Keiko.

- Ce să aștept? Îndemnul tău, măi, cap verde! îi rânjește „dragonița", așezându-se la masă pe un taburet.

- Într-una din zilele astea o să-ncasezi capul ăsta verde-n nas!

- În care dintre ele? Cea în care o să-ți trag coada promisă peste ochi?

- Taci și mestecă, balauriță afurisită!

Ikumi își dă ochii peste cap cu o mină prefăcut-exasperată, apoi mă întreabă:

- Ție nu ți-e foame?

- Ba cred că da... - recunosc.

- Atunci, ce mai aștepți? Să mănânc eu tot? se interesează între doi dumicați fata-dragon.

- Ai fi-n stare să-l lași flămând! comentează hima cea verde.

Sayuri nu se mai obosește să îi răspundă, în schimb înalță coada și o balansează amenințător. Păstrându-mi râsul pentru uz intern, mă așez la masă și îmi pun într-o farfurie niște friptură.

- Voi nu vreți? lansez o întrebare în direcția surorilor manga.

- Ai uitat că venim de la restaurant? îmi aruncă alta înapoi Keiko.

Clipesc ca trezit din somn și exclam:

- Chiar! Atunci de ce naiba mi-e atât de foame?!

- Fiindcă ți-ai consumat energia ajutând-o să se vindece... - spune Ikumi, fixându-mă cu enormii ei ochi azurii.

Foarte posibil...

- Hai, Denn, mănâncă până nu se răcește! mă readuce în fața farfuriei hima-dragon.

Bună idee; în timp record, devorez două fripturi și vreo trei roșii. La sfârșit, iau câteva înghițituri de suc de portocale și, răsucind paharul între degete, o cercetez pe ascuns din priviri pe Sayuri. În afară de ureche, - și aceasta aproape refăcută, mai are doar o coajă unde era ruptă, - nu mai poartă nicio urmă a agresiunii. Oricât de greu mi-ar veni să cred că am puterea de a accelera în asemenea măsură vindecarea, dovada se află în fața ochilor mei. Iar asta mă conduce la o întrebare asemănătoare celei pe care mi-a pus-o ea mai devreme: oare ce anume am devenit de fapt...? Și ce preț va trebui să plătesc pentru capacitățile trezite - probabil - prin venirea în acest univers? Fiindcă viața e un cămătar: are prostul obicei de a pretinde dobândă în schimbul avantajelor oferite...

- Ce faci, ai adormit cu ochii deschiși? mă readuce în cameră vocea „dragoniței".

- Încă nu... Mă gândeam la vindecarea ta - recunosc.

Înclină ușor capul și mă cuprinde în auriul cald al privirii ei.

- Îți sunt datoare, Denn... Să-mi zici ce pot face ca să mă revanșez față de tine.

Cu un zâmbet pervers, fata verde se bagă în discuție:

- Ei bine, eu și soră-mea plecăm acasă; mai departe, știi tu cum să te revanșezi!

„Ce-ar fi să nu-mi faci tu programul?!" - este ceea ce ar putea să citească în privirea pe care i-o arunc. Dacă nu mi-ar evita-o cu bună știință.

Sayuri apleacă ochii, iar pomeții i se îmbujorează ușor.

- Păi, Denn... Bine'nțeles că mă culc cu tine... Da' mă gândeam la ceva mai mult de-atât...

Fir-ai tu să fii, Keiko, cu gura ta mare!

- Ăăă... - mă bâlbâi, căutând un răspuns care să nu o jignească. Sună mai mult decât tentant, dar... Cum să spun?... Eu... Adică... Nu-i nevoie să faci nimic pentru mine...

Surprinzător, salvarea îmi vine din partea pseudo-puștoaicei:

- Ce vrea să zică de fapt Denn e că i-a intrat în cap ideea tâmpită că o înșală pe soră-mea dacă regulează și altă fată.

Hima-dragon se uită la mine cu o expresie mirat-încântată care o face să arate precum o copiliță în fața vitrinei cu păpuși.

- Uaau! exclamă. Tu... tu chiar ești îndrăgostit de Keiko, nu-i așa?! Granit!! Chiar că ești norocoasă, cap verde!

- Toată lumea-mi spune asta... - bombăne ca pentru sine norocoasa.

Ikumi mă fixează cu un nu-știu-ce în profunzimile azurii ale imenșilor ei ochi și îi zice:

- Înseamnă că poate ar trebui să o crezi.

- Sigur ar trebui s-o crezi! zâmbește Sayuri.

- Baka! își exprimă acordul Keiko, uitându-se încruntată la noi; însă ea e cea care roșește acum.

Nu sunt sigur dacă nu am început și eu să mă înroșesc; mă ridic și, adunând farfuriile de pe masă, încerc să schimb subiectul:

- Cred că e cazul s-o lăsăm pe Sayuri să se odihnească...

„Dragonița" deschide gura să răspundă ceva, - nu știu de ce, însă am convingerea că voia să spună că nu se simte obosită, - apoi se răzgândește și murmură unul dintre cele mai sincere „Gracias!"-uri pe care le-am auzit vreodată.

Câteva minute mai târziu, un taxi ne duce înapoi spre casă; în timp ce falsa fetișcană se preface interesată de fuga clădirilor, tânăra cu plete verzi îmi aruncă o lungă și ciudată privire.

12