Oglindiri în Enormii Lor Ochi 26

Informații despre Poveste
Capitolele 116 - 124 ale primei părți a romanului.
5.4k cuvinte
5
1.7k
0

Partea 26 din seria de 33 de părți

La curent 06/07/2023
Creată 03/20/2016
Împărtășește această Poveste

Marimea Fontului

Dimensiune Implicită a Fontului

Spațierea Fonturilor

Spațiere Implicită a Fonturilor

Font Face

Față Implicită a Fontului

Tema Lecturii

Tema Implicită (Alb)
Trebuie să Intră în Cont sau Fă-ți Cont pentru a vă salva personalizarea în profilul Literotica.
BETA PUBLICĂ

Notă: puteți modifica dimensiunea fontului, fața fontului și puteți activa modul întunecat făcând clic pe fila pictogramă „A” din caseta cu informații despre poveste.

Puteți reveni temporar la o experiență Classic Literotica® în timpul testării noastre Beta publice în curs. Vă rugăm să lăsați feedback cu privire la problemele pe care le întâmpinați sau să sugerați îmbunătățiri.

Click aici

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

116

Mână în mână cu Keiko, ne plimbăm printr-un parc - sau e doar o alee în mijlocul naturii? Nu are nicio importanță, e plăcut și asta e tot ce contează. De fapt, nu „plăcut" e cuvântul potrivit; „minunat" ar fi mai aproape de realitate: nu e nici cald, nici răcoare, aerul e înmiresmat, iar singurele sunete care dansează în jurul nostru sunt adierea brizei printre frunze și ciripitul păsărelelor... Ieșim din crâng și aleea pavată cu pietre inegale ne conduce la marginea unei mici văi.

- Privește! exclamă tânăra cu plete verzi, arătându-mi ceva de partea cealaltă a văii.

Nu văd nimic.

- Unde?

- A intrat în umbra copacilor... Așteaptă un pic, trebuie să reapară.

- Ce era?

- O puma.

Mă uit la ea, alarmat. E liniștită, nimic din expresia chipului ei nu trădează teama pe care ar trebui să o inspire prezența unui asemenea prădător. Întoarce imenșii ei ochi spre mine și zâmbește.

- Nu te îngrijora, nu-i periculoasă.

- Ești sigură?!

- Da. Fiindcă te place.

Nu înțeleg.

- Cum adică? De unde știi?

În loc să îmi răspundă, își îndreaptă din nou privirea dincolo de vale.

- Uite-o! Acolo, lângă cei doi stejari!

Descopăr cei doi copaci, nu însă și puma.

- Unde-o vezi?

Întinde brațul.

- Acolo, puțin în stânga; tocmai s-a așezat.

Acum o văd și eu. Numai că nu e o puma...

- Păi, aia e Myoona...

- Da, parcă așa ai zis că o cheamă.

- Dar... Myoona e o himă-pisică, nu o puma...

- E puma.

- De unde știi?

- Unde-ai văzut tu pisică de mărimea unui om?

Nu găsesc nicio replică, așadar mă mulțumesc să privesc înspre Myoona, hima-pisică-puma. Care întoarce capul înspre mine.

Elibereaz-o pe Myoona."

- Ce-ai spus? o întreb, mirat, pe Keiko.

- N-am spus nimic...

Den, elibereaz-o pe Myoona" - aud iar și realizez că e vocea joasă, aproape guturală, a femeii-felină.

Imposibil! Nu am cum să o aud de la asemenea distanță!

Myoona nefericită. Denn, poți. Elibereaz-o pe Myoona."

- Dar cum...? mă pomenesc răspunzându-i cu voce tare.

- Ți-a vorbit? se interesează fata verde.

- Da...

- Eu n-o aud.

Te rog, Denn. Poți. Elibereaz-o pe Myoona."

- Ce-ți zice?

- Îmi cere s-o eliberez...

- Și de ce n-o faci?

- Dar, Keiko, habar n-am ce aș putea să fac! Nici măcar n-am idee ce vrea de fapt!...

- Cred că știi, chiar dacă nu-ți dai seama.

Știi, Denn. Acum, nu. Atunci, da."

Mă uit la Keiko, apoi către Myoona.

- Nu, nu știu... - murmur.

Știi atunci, Denn. Mă eliberezi?"

- Când, „atunci"?!

Când posibil. Vrei, Denn? Vrei să o eliberezi pe Myoona?"

- Da, vreau - mă pomenesc zicând.

Promiți, Denn?"

- Da, Myoona...

Mulțumesc, Denn" - aud în minte pentru ultima dată vocea himei-felină în timp ce aceasta, dintr-un salt, dispare printre copaci.

117

- Ce-i, Denn? întreabă în șoaptă Ikumi.

Clipesc de două-trei ori până realizez că nu mai visez. E încă noapte, respirația lentă a lui Keiko mă anunță că doarme, iar pseudo-puștoaica, întinsă în spatele meu, insistă:

- Te-ai trezit, nu?

- Nu, dorm.

- Aiurea! Vino dincolo, să n-o trezim pe Keiko.

- Iar începi?! Nu vreau să facem sex.

- Baka! Voiam doar să vorbim; ce, crezi că numai la futai mi-e gândul?

- Da - rânjesc în întuneric.

Drept recompensă, primesc un ghiont în coaste; odată îndeplinită acțiunea punitivă, se ridică dintr-o mișcare fluidă și se strecoară afară din dormitor; o urmez. Falsa fetișcană a mers în bucătărie, unde a aprins lumina; închid cu grijă ușa glisantă și mă duc după ea. S-a așezat pe masă și își balansează copilărește picioarele.

- Așază-te - mă îndeamnă, arătând cu degetele piciorului drept taburetul din fața ei.

Mă așez, docil - îmi lipsește energia necesară pentru a protesta. Un lung moment, lăsăm tăcerea să se tolănească; Ikumi continuă să își legene picioarele, privindu-mă, și abia după vreun minut, - sau poate două, - oftează încet și se foiește. Ar cam fi cazul să începem convorbirea, așadar o întreb despre ce voia să vorbim. Clipește și răspunde:

- Despre visul tău.

- Ce-i cu el? Iar m-ai „citit" în timp ce dormeam?

- Îhâm! Speram să aflu care-i surpriza cu care ne tot ameninți.

- Bănuiam asta... Și tot ce ai reușit a fost să-mi vezi visul, presupun.

- Da. Ce-i cu fata aia puma?

Ridic din umeri.

- Am întâlnit-o nu demult; habar n-am de ce am visat-o...

Pune palmele pe tăblia mesei, între coapse, și se apleacă spre mine.

- Știi, cred că n-a fost un simplu vis...

- Ce vrei să spui?

- Că a fost o legătură telepatică.

Surprins, mă uit drept în imenșii ei ochi azurii.

- De ce crezi asta?

- N-aș putea să-ți zic; e un fel de senzație pe care am avut-o urmărindu-ți visul...

- Aha... - murmur. Asta voiai să știi, cine e Myoona?

- Nu, mă gândeam că poate ai idee despre ce e vorba. Adică, ce vrea de fapt de la tine.

- Habar n-am. Sunt la fel de nedumerit pe cât eram în vis. Și, chiar dacă tu crezi altceva, nu-s convins că are vreo legătură cu realitatea.

Pseudo-puștoaica mă fixează un moment, apoi ridică din umeri și spune:

- Crezi ce vrei, dar vei vedea că am avut dreptate. (Se saltă pentru a se da jos de pe masă.) Hai înapoi la culcare!

118

Lumina soarelui pătrunde cu tupeu prin pleoape și mă trezește; clipesc, încercând să mă reconectez la realitate. Nu am mai avut niciun vis - sau, în orice caz, niciunul pe care să mi-l amintesc. Suspinând somnoroasă, Keiko se răsucește și mă ia în brațe.

- Ați pus-o până la urmă? se interesează în șoaptă.

Se pare că escapada nocturnă nu a scăpat neobservată. Arunc o privire către Ikumi, care doarme întinsă pe spate, cu o mână sub cap, și o informez pe fata verde că nu.

- O, Doamne! Ce-o fi atât de complicat s-o fuți?

Neavând la îndemână un răspuns valabil, mă mulțumesc să ridic din umeri. Se lipește mai strâns de mine.

- Cu mine nu ți se pare complicat, așa-i?

- Deloc - îi zâmbesc.

- Atunci, ce mai aștepți?

Nimic; mă întorc spre ea și îmi expediez mâinile într-o misiune de explorare.

- Baka... - murmură în spatele meu pseudo-puștoaica; greu de zis la cine anume se referă.

Apoi, dovedindu-se pentru o dată surprinzător de discretă, se târăște aproape dormind spre bucătărie - ce o fi cu ea de ne îngăduie să facem dragoste în tihnă?

119

O oră mai târziu, după am devorat micul dejun pregătit de Ikumi în timp ce noi - egoiști ce suntem! - ne-am ocupat de senzațiile și igiena trupurilor noastre, ne așezăm în living. Tânăra verde e lângă mine, cu un braț trecut pe sub al meu, iar falsa fetișcană, pe canapeaua din față, cu picioarele sprijinite pe măsuță. Keiko își examinează sora cu o figură gânditoare, se uită la mine din coada ochiului, își retrage brațul și, ridicându-se, zice:

- Vă las singuri, e timpul să te ocupi și de Ikumi.

Fata bleu e de aceeași părere:

- Așa e, Denn, a cam sosit momentul să mi-o pui, nu crezi?

Oftez și mă ridic la rându-mi în picioare.

- Cred că a sosit momentul să plec după surpriza promisă...

- Baka!! exclamă cu convingere Keiko.

Ikumi rânjește.

- Cum ți-am mai zis, nu știi ce pierzi.

- Poate că într-o zi voi afla... - răspund cam aiurea, mai mult pentru a evita stânjeneala unei tăceri.

- Sper ca acea zi să fie în viața asta... - bodogănește fata cu plete verzi.

O iau de talie și o trag spre mine să o sărut; pentru o fracțiune de secundă pare să se opună, însă renunță și îmi răspunde. O bătaie ușoară pe umăr mă face să tresar; mă întorc. Micuța azurie, venită furișat în spatele meu, îmi zâmbește poznaș; își ține mâinile la spate, legănându-se în sus și în jos pe vârfurile picioarelor.

- Pe mine nu mă pupi? întreabă cu voce alintată.

Keiko se desprinde de mine și, îmbrâncindu-mă către sora ei, spune:

- Măcar atât ai putea să faci!

- Dar... - mai apuc să zic înainte ca Ikumi să mi se agațe de gât, trăgându-mă înspre ea până ce buzele ni se întâlnesc.

- Mă duc să mă îmbrac - ne anunță hima verde.

Considerând că sărutul a ținut suficient, încerc să mă depărtez de cea bleu; se lipește mai bine de mine, mormăind a protest - oare ce încearcă, să bată vreun record de durată?!

Într-un târziu, îmi dă drumul; clipesc, un pic amețit, înainte de a mă zbârli la ea:

- Ce-ai vrut să demonstrezi cu asta?!

- Doar că, orice-ai spune, mă vrei - răspunde, fixând cu subînțeles umflătura de sub șlițul pantalonilor mei.

- E o diferență între a fi excitat de o femeie și a o dori... - bombăn. Și parcă ai zis la un moment dat că nu mai insiști!

Zâmbetul care îi vizitează gura micuță pare cât se poate de nevinovat.

- Ei, hai, Denn, până la vârsta ta n-ai învățat că femeile-s mincinoase?

Keiko revine, purtând un fel de taior dintr-un material verde-smarald, mătăsos, ușor translucid; e croit asimetric, iar fusta e despicată în dreapta-față până aproape de talie; bluză nu a îmbrăcat, în schimb are la gât un fel de lavalieră verde, de aceeași nuanță cu părul și ochii ei.

- E adevărat că sunt mincinoase, mințí tipa cu păr verde!... - spune, surâzând poznaș. Mergem?

O fixez și, încercând să îmi compun cea mai „În niciun caz!" figură, răspund:

- Nu mergem nicăieri! Dacă vrei să ieși, așteaptă, te rog, zece minute, până mă depărtez de casă, fiindcă s-ar putea ca Păpușarul ăla blestemat să stea iar la pândă...

- Dar... - încearcă să protesteze; nu o las să vorbească:

- În plus, cum vrei să mă ocup de surpriză dacă vii cu mine?!

- Bine, bine, am înțeles... - răspunde, mofluză. Oricum voiam să ne despărțim după o bucată de drum împreună, pentru că și eu m-am gândit să-ți fac o surpriză.

O cercetez, oarecum intrigat; Ikumi se trântește pe spate pe canapea, cu picioarele în sus, și, uitându-se la mine printre coapse, zice:

- Surprize, surprize, surprize! Toată lumea vrea să facă surprize astăzi! Se presupune că și eu trebuie să-ți fac una?

- Nu se presupune nimic, pentru simplul motiv că nu aștept ceva la schimb.

- Ei, oricum, eu sunt în continuare dispusă să-ți ofer ceva la schimb! rânjește falsa fetișcană.

Nu îmi rămâne decât să mă îndrept către ușă, dând din umeri. Când îi intră o idee în cap...

120

Ies din imobil bodogănindu-mă: din cauza lui Ikumi am uitat să chem un taxi... Mă uit în jur. Niciun fir roșu nu plutește în aer, niciun taxi nu trece pe stradă. Pornesc cu pași mari înspre artera paralelă cu oceanul, în al cărei trafic ar trebui să găsesc mai ușor unul, dar nu ajung până acolo: cu obișnuitul - ia te uită, m-am învățat cu el! - sunet de turbină, un taxi mă depășește pentru a se opri la nici douăzeci de metri în fața mea; o bătrânică, ambalată în ceva aducând cu un sarí indian, coboară din mașină și se îndreaptă către intrarea unei clădiri cu tencuiala scorojită; taxiul dă să pornească, însă reușesc să îl interceptez la timp. Cu un oftat de ușurare, mă așez pe banchetă și, punând arătătorul pe placa de citire a amprentelor, spun:

- Pe bulevardul Grant, la numărul două sute cincizeci și șapte, te rog.

- Grant, două sute cinzeci și șapte... În regulă, domnu' - îmi răspunde difuzorul de lângă plăcuță în timp ce automobilul se pune în mișcare.

Privind pe geamul portierei, îmi caut o poziție mai comodă; o găsesc doar pentru a o schimba după niciun minut - s-ar părea că nerăbdarea s-a gândit să se ocupe de mine...

- Ai idee în cât timp ajungem? îl întreb pe șofer.

Niciun răspuns. Pentru o clipă mă întreb dacă nu am vorbit prea încet, după care îmi dau seama că trebuie să existe o izolație fonică între cele două compartimente ale habitaclului; cum nu se vede niciun buton în afara celor pentru acționarea geamurilor, pun iar degetul pe placă și repet întrebarea. Am dedus bine, difuzorul prinde glas:

- Cam într-un sfert de oră. Vă grăbiți?

- M-nu... - răspund, nici eu nu știu de ce; oare ar fi părut chiar atât de ciudat să confirm?

Adopt o a treia poziție mai-confortabilă-decât-precedenta și aștept să se scurgă cele cincisprezece minute, străduindu-mă să ignor întrebările care îmi roiesc în cap... Douăzeci de minute și cam tot atâtea poziții comode mai târziu, taxiul oprește în dreptul unei clădiri părând rezultatul delirului comun a doi arhitecți născuți la distanță de patru secole: elemente baroce se împletesc cu suprafețe de sticlă aurie și aluminiu eloxat. Nu am idee cum o găsesc cei de aici, însă eu o văd ca pe un simbol al civilizației acestui univers... Ridic din umeri - în definitiv, nu are nicio importanță - și cobor din mașină. O alee pavată cu dale roz-violaceu mă conduce până la intrarea străjuită de o pereche de sfincși cât se poate de kitsch; o ușă din sticlă gravată cu diverse chestii pe care nu am răbdarea să le descifrez alunecă în peretele din stânga și iată-mă într-un hol la fel de incoerent înzorzonat ca exteriorul; mă îndrept către recepționista aflată în spatele unui pupitru a cărui formă nu îmi dau seama ce ar trebui să sugereze - poate un tsunami?

- Bună ziua, domnule - îmi zâmbește tipa. Cu ce vă pot ajuta?

E o blondă un pic vulgară, cu sâni grei, cam plinuță pentru gustul meu, purtând o rochie imprimată cu flori multicolore, strâmtă și decoltată.

- Hola! Îl caut pe dispecerul Raoul - îi răspund, privind mai degrabă absent alunița de pe obrazul ei.

- Raoul...? repetă, părând nedumerită.

Individa mi se pare cunoscută - oare am mai întâlnit-o?

- Da. Aveți cumva mai mulți dispeceri cu numele ăsta?

- Numai un moment, vă rog - nu îmi răspunde și începe să gâdile o placă-tastatură. E vorba de Raoul Marcos, nu-i așa?

- Nu-i cunosc numele de familie.

Dă din cap de parcă aș fi zis ceva de o remarcabilă înțelepciune, apoi se interesează:

- Vă așteaptă cumva?

- Tot ce se poate. Am vorbit ieri cu el și am stabilit să ne întâlnim astăzi la firmă.

- Numele dumneavoastră, domnule?

- Denn Morton; însă mă tem că am omis să mă prezint când am vorbit cu Raoul.

Mai dă o dată din cap, reluând gâdilatul. Ochii îmi cad pe o plăcuță aurie, așezată în fața ei, pe care scrie cu caractere cursive: „Marilyn". Probabil spre folosința unor idioți ca mine - bineînțeles că mi se părea cunoscută! E o replică a Normei Jean Baker... Cunoscută sub pseudonimul Marilyn Monroe.

Hima blondă a terminat cu tastatura și îmi zâmbește din nou:

- Puteți să mergeți la biroul domnului Marcos. Etajul doisprezece, camera unu-doi-șapte-patru. Ascensoarele se află în dreapta.

Îi mulțumesc și mă duc în dreapta, unde două dintre cele trei ascensoare semănând cu niște sicrie din sticlă supradimensionate așteaptă cu ușile deschise. Intru în unul dintre ele și pun degetul deasupra cifrelor „1" și „2"; mașinăria pricepe din prima ce aștept de la ea și, închizând ușile cu un ușor fâsâit de mecanism pneumatic, începe să urce. Debarcat la etajul dorit, descopăr „camera unu-doi-șapte-patru" și bat în ușa acoperită cu veritabilă imitație de furnir natural; după un țăcănit de releu, ușa se întredeschide; o împing și pășesc într-o încăpere nu prea mare, mobilată doar cu un birou și două fotolii stil „Economic", epoca Oricând. Plus un scaun și, pe el, un Raoul în mărime naturală. Care mă cercetează parcă circumspect înainte de a se ridica pentru a-mi întinde mâna.

- Bună ziua, domnule Morton; luați loc, vă rog.

- Hola, Raoul - îi răspund și iau loc.

Se reașază și mă mai studiază un moment înainte de a întreba:

- Doriți o cafea?

- Nu, mulțumesc.

Nouă pauză de studiu.

- Poate altceva...?

- Da, să începem discuția - răspund sec.

Individul nu prea îmi place, însă nu aș putea spune de ce - poate numai din cauză că e „dispecerul" lui Keiko și al lui Ikumi...

- Desigur, domnule. (Își sprijină coatele pe tăblia biroului și își împreunează degetele cu unghii boante, dar îngrijite.) Cu ce vă pot fi de folos? E cumva vorba de cele două fete manga pe care le-ați angajat pentru week-end...?

- Într-adevăr, despre ele e vorba; însă nu știu dacă dumneata ești persoana cu care trebuie să tratez. Te-am contactat fiindcă ești singurul din firmă pe care-l cunosc.

Una dintre sprâncenele lui negre pare să amorseze o ridicare, dar e ținută sub control.

- Înțeleg... Dacă ceea ce vă interesează nu intră în atribuțiile mele, vă pot dirija către colegul care vă poate ajuta; ziceți-mi, vă rog, ce anume doriți.

Inima îmi pompează ca disperata; blestemându-mi emotivitatea, trag aer în piept pentru a-i spune ce anume doresc.

121

Hola! Ai rezolvat?"

„Hola. Nu. Încă nu."

„De ce?"

„De ce, de ce... Pentru că n-am reușit să ajung lângă el, de-aia n-am rezolvat! A ieșit în grabă din casă și, când să-l ajung din urmă, s-a suit într-un taxi."

„Măcar ai notat numărul mașinii?"

„La ce bun? Se-ntoarce aici, nu?"

„Idiotule!! Și dacă nu se mai întoarce!? De la ce firmă era mașina?"

„...Mmh! Era de la United Cabs."

„La ce oră l-a luat?"

„Păi... cam zece..."

„Înainte sau după zece? Fii mai precis, ce mama dracu'!"

„Un minut sau două după zece e destul de precis pentru dumneata?!"

„Să sperăm... Așteaptă să mă conectez la rețeaua ălora de la United... Așa. Pe naiba, zece și două minute! Singura lor mașină care a luat un client de-acolo a făcut-o la fără un sfert!"

„Mmh..."

„...Și l-a dus la... La Material Dreams...? Ce mă-sa caută acolo?!... În fine, nu contează. E pe Grant, la două sute cincizeci și șapte; du-te acolo după el!"

„Bine, bine, am înțeles, nu-i nevoie să te răstești așa..."

„Ba cred că e nevoie, după cât de bleg ești! Hai, mișcă-te!"

„Ascultă, Păpușarule, cu cine morții mă-tii ți-nchipui că...!?! Ahr! A-nchis jigodia!!"

122

- Vreau să le cumpăr - îi zic „dispecerului".

Pentru o clipă, Raoul pare să nu priceapă despre ce vorbesc; clipește de vreo două ori.

- Să le cumpărați...? Vorbiți despre...

- Despre Keiko și Ikumi, bineînțeles.

Mai clipește o dată; până la urmă, nu cred că e ceva ce nu înțelege, presupun că mai degrabă încearcă să câștige timp, neștiind ce să răspundă.

- Da, desigur... - spune într-un târziu, pe un ton echivoc. Dar, ăăă... Cred că știți că himele nu sunt tocmai ieftine...

Oare de ce am senzația că nu mă ia în serios?

- Da, știu asta - replic, sec. Ce-ar fi să-mi spui cât costă?

Iarăși clipește; de astă dată pare să fi ajuns la concluzia că e, totuși, posibil să fie vorba de o adevărată negociere.

- Păi, n-aș putea să vă zic pe loc, pentru că au o oarecare uzură și... Dar n-ați prefera două exemplare noi? Vă pot intermedia achiziționarea unor modele similare, garantat neutilizate.

„Uzură"; „modele similare"; „neutilizate"...! Chiar că nu le consideră umane, animalele astea!! Mă uit suficient de urât la el pentru a-l face să înghită în sec.

- Nu, nu mă interesează alte „exemplare similare neutilizate". Am spus că vreau să le cumpăr pe Keiko, M-YF18GG025, și pe Ikumi, M-TF12BB025. Ce-ar fi să le calculezi prețul ținând cont de „uzură" și să mi-l comunici?

- Sigur, domnule, nu vă supărați, am vrut doar...

- Prețul, te rog - mârâi.

- Imediat, domnule... - murmură, atingând placa de pe birou. Andrew, sunt cu un domn care dorește să cumpere două dintre himele noastre manga și am nevoie... Da, asta am zis! Calculează-mi, te rog, prețul pentru Keiko...

- M-YF18GG025 - îi spun codul de identificare, întrucât nu pare să îl știe pe dinafară.

12