Oglindiri în Enormii Lor Ochi 27

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

125

Intru în camera de zi; fără să își ascundă curiozitatea, cele două fete manga se ridică și mă cercetează cu enormii lor ochi. Keiko e îmbrăcată în același taior de culoarea smaraldului, iar Ikumi e în ținuta ei obișnuită.

- Ei, unde ne e surpriza? se interesează tânăra cu plete verzi, privind oarecum intrigată mapele.

- Un pic de răbdare - spun, zâmbind.

- Ar fi bine să nu te joci cu nervii noștri, fiindcă deja ne-ai pus răbdarea la grea încercare! mă avertizează pseudo-puștoaica.

- N-am nicio intenție în sensul ăsta - o asigur, deschizând mapa de la Material Dreams.

Scot noile acte de proprietate și fiecare dintre fete îl primește pe cel cu numele său; cu figuri intrigate, se uită pe ele. Keiko mărește imenșii ei ochi, îi îndreaptă către mine, revine asupra hârtiei, apoi se așază încet pe canapea - am impresia că i s-au înmuiat picioarele - și, fixându-mă cu o expresie în care stupoarea se luptă pentru supremație cu ceva greu de identificat, îngaimă:

- Denn...

Ikumi, în schimb, pe măsură ce parcurge actul, se întunecă la față; când se uită la mine, în azuriul ochilor ei sunt adunați nori grei.

- Ce mama draculu-i asta!? tună.

- Păi... - încerc să răspund, însă nu mă lasă:

- Cine naiba te crezi să hotărăști așa ceva fără să ne-ntrebi!? Fratele mai mic al lui Dumnezeu?!

- Dar... - mai fac o încercare.

- Ikumi... - șoptește sora ei.

- Cum ți-ai permis!?! Asta-i răsplata pentru tot ce-am făcut pentru tine?! Ne-ai cumpărat!? Pentru asta-ți trebuiau bani, ca să-ți faci rost de sclave?!

- Dar nu...

- Ikumi...

- Tu să taci!! se răstește la Keiko înainte de a reveni la mine: Nenorocitule!! Nu pot să cred cât de idioată am putut să fiu să cred că ești altfel decât restul jigodiilor de naturali! Ne-ai zăpăcit cu vorbele tale frumoase și noi, ca niște proaste, nu ne-am dat seama ce om de nimic ești! Tu... tu...! (Strânge pumnii și închide ochii, tremurând de furie.) Proastă! Proastă, proastă, proastă!! N-aș fi crezut niciodată că pot fi atât de proastă!

- Ikumi, așteaptă puțin...

- Ikumi, poate că o să fie mai bine dacă lucrăm pentru Denn...

Întoarce brusc capul înspre Keiko și îi aruncă:

- Iar tu ești și mai proastă decât mine! Chiar nu-nțelegi?! Eram proprietatea unei blestemate de firme, ne futeam când ne-o cereau, și-n restul timpului ne vedeam liniștite de-ale noastre, pentru că era, totuși, ceva impersonal! Acum suntem curvele lui și n-o să mai avem nici măcar iluzia aia amărâtă de libertate!!

- La naiba, Ikumi! izbucnesc. Mai e ceva!

Se întoarce către mine; cred că abia acum realizez cu adevărat sensul expresiei: „dacă privirea ar putea ucide"...

- Da, ai dreptate, mai e ceva, Denn! O, scuze! Domnule Morton... Poate că ne-ai cumpărat, da' pe mine n-o să mă ai niciodată! Auzi!? Niciodată!!

Nu mi-aș fi imaginat că ar putea avea o reacție atât de violentă... Scot - mai degrabă, smulg - foile din cealaltă mapă și îi întind una dintre ele; îmi împinge mâna la o parte, continuând să mă fixeze cu ură.

- Ikumi, citește, te rog, și actul ăsta... - spun cu cea mai blândă voce de care sunt capabil în acest moment.

Vrea să îmi răspundă, însă ceva din privirea mea o face să renunțe; ridicând din umeri, ia hârtia cu un gest repezit și își aruncă ochii pe ea; îi dau și lui Keiko actul ei.

Cele două fete parcurg rândurile; cea verde clipește de câteva ori când ajunge la capătul lor, se uită la mine cu ochii ei verzi mai mari ca niciodată și gurița întredeschisă, apoi, ca și cum ar vrea să se asigure că a înțeles bine, mai citește o dată. Falsa fetișcană rămâne cu privirea pironită pe actul ei; mâinile îi tremură ușor și își mușcă buza de jos; ridică pentru o clipă ochii până la ai mei, după care îi apleacă precipitat, murmură: „Den, eu...", și, cu pași mici, se duce la fereastră, unde se sprijină cu palmele de pervaz - am bănuiala că de fapt se uită în gol. Mă așez lângă Keiko; pune actul pe măsuță cu mai multă grijă decât ar fi trebuit dacă ar fi fost făcut din cristal de vise, își șterge lacrimile din ochi cu o mișcare stângace și îmi caută privirea.

- Denn... Cum... Eu... Adică... Of, fir-ar!... N-aș fi crezut că ar putea cineva să facă așa ceva pentru noi... De fapt... Nu mi-a trecut vreodată prin minte că ar fi posibil...

O trag lângă mine; se lipește strâns și îmi pune o mână pe piept.

- Denn, ce încerc să-ți zic e că nu-mi dau seama cum aș putea să-ți mulțumesc...

- Nici nu-i nevoie; ochii tăi au făcut-o deja.

Îmi zâmbește și își sprijină capul pe umărul meu. Ikumi, continuând să simuleze că se uită afară, rostește încet:

- Denn, aș vrea să-ți spun ceva... Dacă mai vrei să vorbești cu mine.

- Nu m-am supărat pe tine, Ikumi.

- Poate că m-aș simți mai bine dacă ai fi făcut-o - murmură, venind lângă noi; mă prinde de mână. Keiko, pot să ți-l iau pentru câteva minute?

- Numai dacă mi-l înapoiezi în stare bună! chicotește hima verde, dezlipindu-se de mine.

- Asta rămâne de văzut - îi rânjește cea bleu, trăgându-mă după ea în bucătărie.

Dacă au reînceput cu prosteala, înseamnă că au depășit șocul - sau se prefac că au făcut-o. Ikumi mă așază pe un taburet și se instalează comod în brațele mele.

- Am fost penibilă - zice cu glas aproape timid.

Zâmbesc.

- Ca de obicei.

Se uită la mine din colțul ochilor.

- Baka! Poți fi serios o clipă?

- O să încerc...

Tace un moment, după care spune încet:

- Vreau să te rog să uiți tot ce-am zis mai devreme.

- De ce? Aveai dreptate, atâta vreme cât nu știai tot.

- Mda, poate... Ai făcut-o special, nu-i așa?

Schițez un nou zâmbet.

- Bineînțeles. Numai că mi-ai depășit așteptările.

Chicotește.

- Parcă te rugasem să fii serios!

- Păi, chiar sunt...

- Baka! Acum, spune-mi, te rog, ce-a fost în capul tău când ai făcut asta?

- Ei, am vrut să prelungesc puțin suspansul ca să fie surpriza mai mare...

O încruntare îi vizitează pentru scurt timp sprâncenele.

- Nu la asta mă refer, și o știi foarte bine! Ce ți-a venit să ne cumperi ca să ne donezi nouă însene?

- Păi, a fost singura modalitate de a vă elibera pe care am găsit-o...

Oftează.

- Bine, Denn, și ce crezi tu că s-a rezolvat cu asta? În regulă, nu mai suntem proprietatea unei firme... Dar în același timp am rămas și fără sursă de venituri. Asta înseamnă că trebuie să ne apucăm să facem trotuarul...

Oftez și eu.

- Ikumi, tot ce am vrut să vă ofer e ocazia de a vă lua viețile în propriile mâini. Sigur că puteți să vă prostituați în continuare, dar știu că nu asta vă doriți; sunt convins că veți găsi un alt mod de a vă câștiga existența.

Clatină din cap.

- Cine-ți închipui tu că ar angaja două curve manga pentru altceva decât ce am fost proiectate să facem?!

- De acord, ați fost proiectate pentru sex, însă nu e singurul lucru pe care-l puteți face; Keiko precis poate face carieră în muzică, iar ceva-mi spune că și tu ai un talent pe care-l ții ascuns... Dacă nu cumva mai multe.

Închizând pentru o clipă ochii, oftează din nou, apoi mă fixează cu intensitate drept în ochi.

- Denn, ești cu adevărat un om deosebit, dar tot nu ai reușit să înțelegi că o himă nu are nicio posibilitate de a face carieră... N-o să fim niciodată, niciodată acceptate în societate altfel decât ca niște... niște obiecte biologice; iar fiind propriile noastre stăpâne, e și mai rău! Vom fi considerate... Nici nu știu cum o să ne privească; probabil ca pe un fel de amenințare...

- Nu crezi că exagerezi?... - întreb încet.

- Nu, chiar nu cred; cel mai bine ar fi să nici nu se știe că suntem independente. Denn, mă tem că te-ai vârât singur în necaz: va trebui să te prefaci că ești proprietarul nostru...

- Nu-mi convine să recunosc, da' soră-mea are dreptate - se face auzită vocea lui Keiko; întorc capul și o văd în prag, stând cu mâinile la spate.

- Ce faci, ai început și tu să tragi cu urechea? mă prefac supărat, iar ea se preface nevinovată:

- Cine, eu? (Chicotește.) De fapt, v-ați întins în așa hal la discuții că mi-am pierdut răbdarea și-am venit să-ți aduc surpriza pe care ți-am promis-o.

126

„Ai rezolvat?"

„M-nu... Nu încă."

„Ce naiba durează atât?! Doar ți-am spus unde s-a dus!"

„Așa e; numa' că a plecat de-acolo cu un taxi și..."

„Și ce mare lucru era să-l urmărești până cobora din mașină?!"

„Nu era mare lucru dacă taximetristu' nu reușea să scape de mine."

„Ce dracu', n-ai fost în stare să te ții după un prăpădit de taxi!?"

„Ba am fost, pân' s-a prins că-l urmăream. Taxiu' a trecut pe roșu, a cotit și a dispărut pân' s-a făcut verde..."

„Cât de idiot poți să fii ca să se prindă că-l urmărești...? Nu puteai să treci și tu pe roșu?!"

„Nu, pentru că lăsasem două mașini între noi - asta apropo de cât de „idiot" sunt! Și-n plus, doar nu voiai să atrag atenția pornind o urmărire ca-n filme?!"

„Mda, aici ai dreptate. Unde ești acum?"

„Îl aștept în față la casa unde stau curvele alea manga. E-năuntru."

„Dacă te-ai orientat să-l aștepți acolo, de ce mama naibii nu l-ai rezolvat când a sosit?!"

„De ce, de ce, de ce! Uite de-aia! Erau niște puști care băteau mingea-n față la bloc, de-aia!"

„Mda, bine... Stai acolo și rezolvă problema cum ai ocazia, s-a-nțeles?"

„Da, să trăiți!... Iar mi-ai închis? Mă-ta de javră de Păpușar!"

127

Pentru o clipă, o fixez nedumerit pe fata cu plete verzi - despre ce surpriză promisă vorbește...? Apoi îmi amintesc că mi-a spus ceva în sensul ăsta înainte de a pleca, dar eram atât de preocupat de ceea ce aveam de făcut, încât aproape uitasem; îi zâmbesc.

- Îți mulțumesc, Keiko, dar nu trebuia să-ți bați capul cu așa ceva...

Surâde la rându-i.

- Păi nu mi-am... „bătut capul" deloc, e ceva ce ai zis că-ți dorești. Poftim!

Și aduce mâinile în față, întinzându-mi o mică sferă verzuie și translucidă. Când oare mi-am exprimat eu dorința de a avea o bilă verde din sticlă...?!

- Hai, ia-o, că nu frige! mă extrage din perplexitate vocea ei veselă.

O iau și nu mă frig. În schimb, mă lămuresc despre ce e vorba: în interiorul globului transparent se află, strânsă într-o spirală compactă, o șuviță verde. O șuviță din frumosul ei păr.

Emoționat, răsucesc între degete sfera mare cât palma, privind reflexele mătăsoase ale șuviței. Nu a uitat ce i-am spus ieri...

- De obicei, se zice mulțumesc - mă critică, chicotind.

Ridic ochii până mă oglindesc în lacurile liniștite ale irisurilor ei și murmur:

- Mulțumesc, Keiko!... E unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit vreodată...

Se îmbujorează și apleacă precipitat privirea.

- Ei, asta-i! M-am gândit că o să-ți facă plăcere, asta-i tot... Și oricum e ceva chiar ridicol față de ce mi-ai dăruit tu...

- Nu spune asta! protestez.

- Până vă bălăciți voi în sentimentalisme, mă duc să-ți aduc și eu obiectul - aruncă peste umăr Ikumi, îndreptându-se către dormitor.

Ridic o sprânceană.

- Despre ce vorbește?

Tânăra verde ridică din umeri.

- De unde vrei să știu? Tot ce pot să-ți zic e că a plecat odată cu mine și că am găsit-o acasă când m-am întors.

Pseudo-puștoaica revine, cu un zâmbet vag ironic instalat pe buze.

- Dacă tot era vorba de făcut surprize, nu puteam să rămân mai prejos... Problema e că, la fel ca în cazul soră-mii, e ceva neînsemnat prin comparație cu ceea ce ne-ai oferit tu; însă spre deosebire de chestia pe care ți-a dat-o ea, asta chiar servește la ceva.

Și îmi întinde o cutie îmbrăcată în catifea violet, cu margini metalice aurii; pe capac, în dreapta-jos, e o siglă care nu îmi este cunoscută.

- Mulțumesc, Ikumi... - spun, așezând cu grijă globul pe masă înainte de a o lua.

Înăuntru se află o brățară argintie, asemănătoare celor pe care le poartă fetele, dar mai lată; o scot din cutie și, când o privesc perpendicular, deasupra ei apar, plutind fantomatic în aer, două ace și mai multe cifre. E un ceas-telefon-și-așa-mai-departe.

- M-am gândit că ai avea nevoie de așa ceva, de vreme ce nu poți purta ornicul tău fără să atragi atenția tuturor hoților din jur.

Clipesc de mai multe ori, căutând să nu îmi las lacrimile să evadeze, și murmur:

- Sunteți amândouă niște drăguțe... Nici nu știu cum să vă mulțumesc...

Keiko îmi zâmbește, iar Ikumi își compune o mutriță „fetiță sfioasă" și sugerează:

- Sex în trei...?

128

„Cal'TV, Ruby Connaught. Cu ce vă pot ajuta?"

„Aș dori să vorbesc cu Anne-Marie Sunfield, dacă se poate..."

„Cine sunteți, dacă nu vă supărați?"

„Mă numesc Antonio Santorin și sunt notar independent în Angel."

„În ce problemă doriți să o contactați, domnule Santorin?"

„Aș dori să-i ofer un subiect pentru emisiunea dumneaei."

„Un moment, să văd dacă este în sediu... Da, vă fac legătura. O zi bună, domnule Santorin."

„Anne-Marie Sunfield. Despre ce este vorba?"

„Bună ziua, doamnă Sunfield... Știți, dintotdeauna mi-a plăcut emisiunea dumneavoastră și cred că am un subiect care s-ar putea dovedi interesant..."

„Domnule notar... Santorino?"

„Santorin, doamnă..."

„Domnișoară. Aveți cumva idee câți oameni încearcă în fiecare zi să facă rost de bani vânzându-mi „subiecte interesante"? Dacă nu ați fi precizat că sunteți notar, nu ați fi avut nicio șansă să vi se dea legătura. Acum, sper să nu fie doar pierdere de timp pentru mine; despre ce este vorba?"

„Vă asigur că nu veți regreta! Cu puțin timp în urmă, un cetățean a solicitat întocmirea unor acte de donație cel puțin bizare... Neexistând niciun impediment de ordin legal, le-am redactat și legalizat."

„Donație...?"

„Exact, doamnă... scuzați, domnișoară."

„Și ce vă face să credeți că o donație ar putea fi un subiect interesant?"

„Fiindcă am verificat și pot să vă asigur că niciodată până acum nu s-au mai efectuat astfel de donații. Iar consecințele ar putea fi... Cum să zic? Cel puțin neliniștitoare."

„Hmm... Ați reușit să-mi treziți curiozitatea; dar nu cumva încălcați regula secretului profesional?"

„Nu, fiindcă donația nu a fost anonimă și nici nu mi-a fost solicitată secretizarea ei."

„Foarte bine. Despre ce este vorba?"

„Cetățeanul despre care vă vorbeam a cumpărat de la Material Dreams două hime manga, pe care le-a donat în aceeași zi, n-o să vă vină să credeți..."

129

Deși propunerea lui Ikumi părea să aibă și susținerea surorii ei, mi-am exercitat fără șovăială dreptul de veto; reveniți în camera de zi, ne așezăm pe canapele - Keiko în dreapta mea, iar micuța bleu în fața noastră; după ce își proptește, ca de obicei, tălpile pe maginea măsuței, Ikumi decretează:

- Prima hotărâre ca himă independentă: dat fiind că nu mai sunt nevoită să joc rol de puștoaică, o să-mi modific aspectul ca să arăt cam de aceeași vârstă ca soră-mea.

Schimb o privire Keiko, - suntem la fel de surprinși, - apoi îndrept ochii înapoi spre viitoarea fostă falsă fetișcană.

- Nu sunt convins că merită să te operezi pentru așa ceva...

Acum, cele două surori hime sunt cele care schimbă priviri, numai că acestea nu conțin surprindere.

- Ai uitat cumva cum am fost făcute? întreabă Keiko. Nu e nevoie de chirurgie, doar o intervenție la nivelul genelor.

- Au prevăzut așa ceva când au proiectat himele; adică să putem fi modificate destul de ușor când un anumit „design" nu mai are căutare - continuă explicația micuța himă care vrea să fie modificată. Bineînțeles, între anumite limite; de pildă, nu am cum să cresc în înălțime, fiindcă de la o anumită vârstă nu se mai poate interveni asupra scheletului.

- Din cauza asta, la himele manga nu poate fi schimbată mărimea ochilor; dar vârsta aparentă, culorile, musculatura, sânii și așa mai departe nu sunt o problemă - adaugă Keiko. Așadar, ce vrea soră-mea nu e mare lucru.

- În lumea de unde vin ar fi foarte mare... - murmur.

- Bun, te-am lămurit! zâmbește Ikumi, după care, uitându-se din coada ochilor înspre Keiko, zice:

- A doua hotărâre: având în vedere că acum sunt propria mea stăpână, nu vreau să mai aud de cârpe! O să fiu tot timpul goală, cum mi-am dorit mereu!

- Da, bine... - mormăi, convins de seriozitatea noii decizii.

Mă fixează cu o mină ușor agasată.

- Nu glumesc.

Cealaltă himă independentă îmi adresează un surâs vag jenat.

- Nu-ți poți imagina cât m-am chinuit s-o conving să se îmbrace când iese din casă...

Dau din umeri.

- E treaba ta dacă vrei să-ți expui corpul în fața tuturor idioților.

- Te deranjează cumva? mă întreabă cu agresivitate abia ținută în lesă.

- N-are nicio importanță dacă mă deranjează sau nu, pentru că nu mă privește ce faci.

- Mă bucur că ești conștient de asta! Și cea de-a treia hotărâre: o să cer să-mi mărească sânii cât se poate de mult. Și o să-mi fac și eu niște piercing-uri. Și niște tatuaje. Și...

- Și o să arăți ca dracu'! o întrerup, plin de delicatețe.

De ce oare îmi displac atât de mult planurile ei de schimbare a look-ului...?!

Keiko îmi aruncă o privire în care cred că citesc aprobarea, - însă nu sunt chiar sigur de asta, - iar Ikumi clipește de vreo două ori înainte de a se interesa cu voce liniștită:

- La ce anume te referi? La mărirea sânilor, la tatuaje sau la piercing-uri?

- La toate.

- Aha... - face, la fel de calmă. Și care-i motivul pentru care consideri că o să arăt ca dracu'?

Mai ridic o dată din umeri. Fata care nu mai dorește să pară fetișcană insistă:

- Te rog să-mi răspunzi; ce anume nu ți se pare în regulă?

Ezit o secundă, nici eu nu știu de ce, apoi explic:

- Pentru că o să te urâțească. Chiar dacă nu vei mai părea o puștoaică, dacă îți faci ce ai spus, o să arăți aiurea, fiindcă nimic din astea nu se potrivește cu înălțimea ta... Cred că nu vei mai fi atât de drăguță.

Surprinzător, pomeții ei se înroșesc puțin; mă cuprinde în azuriul privirii ei și murmură:

- Vorbești serios când zici că sunt drăguță, sau doar vrei să mă flatezi ca să-ți impui punctul de vedere?

- Chiar vorbesc serios.

- Serios-serios?

- Serios-serios.

Zâmbește și începe să se prostească:

- Serios-serios-serioos?

- Ei, hai, Ikumi, doar știi că așa e...

- Poate, dar mă gândeam că doar ai vrut să fii amabil.

- Ei bine, te-ai înșelat; iar dacă mai ai dubii, poți să mă „citești".

Se strâmbă.

- Ce să zic! Ca și cum n-aș ști că ai capacitatea de a ascunde ce nu vrei să afle alții!

Oftez.

- Am făcut-o numai ca să nu aflați ce aveam de gând să fac în privința voastră... Acum nu mai am nimic de ascuns; și îți promit... (Mă opresc o clipă, cât să mă uit în ochii lui Keiko.) Ba nu, vă promit că n-o să vă mai ascund niciodată nimic.

Hima cea verde chicotește:

- Ai grijă ce spui, Denn! S-ar putea ca într-o zi să regreți că ai făcut promisiunea asta!

Îi zâmbesc.

- Tot ce se poate; dar asta nu înseamnă că n-am s-o respect.

- Măi să fie, ce prieten granit avem! ironizează cea bleu.

- Ikumi, nu ți-e rușine? o repede soră-sa. Ai și uitat ce a făcut pentru noi!?

Îmbujorarea de adineauri revine în variantă intensificată.

- Nu, n-am uitat - șoptește. Numai că nu mă pot abține să-l tachinez...

Keiko îmi oferă un surâs de vreun kilowatt.

- Când ți-am zis că ține la tine!

- Baka!! exclamă micuța azurie, probabil drept confirmare.

130

„Ai vreo veste de la Păpușar?"