Oglindiri în Enormii Lor Ochi 03

- Dar înainte de asta mai bine luăm ceva de băut, altfel s-ar putea să ne dea afară din bar...

Nou chicot.

- Ai dreptate; și cred că știu ce vrei să mă întrebi.

„Nu, nu știi... N-ai cum să ghicești", îmi spun, îndreptându-mă către bar pentru a comanda cocktail-ul pe care l-a vrut și sucul pentru mine. De când mi-am „făcut curaj" pentru discuția „de la bărbat la bărbat" cu fostul meu șef despre fosta mea iubită, am luat hotărârea de a nu mai bea alcool. Niciodată.

14

- Keiko... - pregătesc lansarea întrebării.

- Denn... - se joacă tânăra de-a ecoul, zâmbindu-mi pe deasupra paharului înalt, plin cu un lichid viu colorat din care nu a luat decât o înghițitură.

Nu îndrăznesc să mă uit în ochii ei, și îmi dau seama cu întârziere că îi fixez sânii mari, însă nu într-atât pentru a deveni ostentativi.

„Fir-ar să fie, ce tâmpit!" - mă bombăn, mutându-mi privirea. Nu sunt sigur dacă se gândise că întrebarea este dacă vrea să se culce cu mine, dar acum precis e încredințată de asta...

Îmi dreg glasul; ea chicotește. Întreb dintr-o suflare:

- Keiko, ce este o „himă"?...

Reușește să pună paharul pe masă fără să îl verse - dar nici mult nu a lipsit - și se holbează la mine stupefiată.

- ...Nani?!?

Habar nu am ce înseamnă „nani", însă eram convins că va sări în sus. Mă grăbesc să adaug:

- Nu-mi bat joc de tine; chiar nu știu.

Clipește de câteva ori.

- Tu... tu chiar vorbești serios?

Adeveresc înclinând capul; mă cercetează cu o privire în care suspiciunea și uimirea se află în plină competiție. Într-un târziu, spune:

- Mi-am dat seama de la început că ești străin după accent și straie, dar, totuși, de unde vii?!

Oftez. Nu știu cât de bună e decizia, însă fata îmi inspiră încredere; oricum, la un moment dat tot trebuia să vorbesc cu cineva...

- Keiko, sper să nu crezi că ai de-a face cu un nebun, deși... Vezi tu, sunt momente când eu însumi mă gândesc că mi-am pierdut mințile... Ai dreptate, sunt străin, însă nu... nu în sensul obișnuit. Adică... Nu prea știu cum să-ți spun... În fine, se pare că sunt din altă lume...

Mă fixează atent, dar cu un ceva în privire - nu aș ști să zic dacă e teamă sau neîncredere; în orice caz, e îmbucurător că până acum nu a luat-o la fugă.

Trag aer în piept și continuu:

- Când m-ai găsit ieri în gangul acela, tocmai îmi reveneam; dar nu mă întreba după ce anume... Mergeam cu mașina pe o șosea, la mine, acolo de unde sunt, și... și nu știu ce s-a întâmplat. De atunci tot încerc să-mi dau seama și nu reușesc... Pur și simplu, totul s-a întunecat dintr-o dată și am avut o senzație cumplită... nu știu cum s-o descriu, parcă m-aș fi prăbușit într-un puț fără fund răsucindu-mă și desfăcându-mă în bucăți... Nu, nu cred că pot măcar să-ți sugerez cum m-am simțit... Apoi... apoi m-am trezit acolo, în gang, cu o durere îngrozitoare de cap, cea mai puternică pe care am avut-o vreodată... Primul lucru pe care l-am văzut au fost ochii tăi... Și am fost convins că am halucinații, deoarece acolo de unde vin nu există oameni cu ochi atât de mari... decât... (Cobor glasul.) ...decât în desene... Keiko... scuză-mă că o spun, dar... tu arăți exact ca un personaj din filmele animate japoneze...

Nu asta e ceea ce voiam să zic la sfârșit, dar pur și simplu nu m-am putut opri. Din fericire, nu pare să o supere; clipește iar înainte de a întreba:

- Și totuși, de unde ești? Adică, mi-ai spus că nu știi ce s-a întâmplat cu tine, și trebuie să fi fost înfiorătoare experiența prin care ai trecut, dar din ce țară ești?

- Nu m-ai înțeles... E vina mea, mă exprim confuz... Keiko, nu sunt din altă țară; cel puțin, așa cred... Suntem în Statele Unite, nu? (Confirmă cu o aplecare a capului.) ...Problema e că țara pe care o știu și cea în care suntem acum nu sunt la fel... Parcă ar fi variante ale aceleiași țări în lumi diferite, înțelegi? Vorbim aceeași limbă, dar cu accente diferite, ne îmbrăcăm după mode diferite, mașinile sunt diferite... Modul în care se comportă oamenii e diferit... Înțelegi ce vreau să spun?

Suspină.

- Nu chiar... Adică... În fine, nu te supăra, dar cred că te-ai lovit cumva la cap și îți închipui toate astea...

E rândul meu să oftez. În definitiv, reacția ei este cât se poate de normală și previzibilă.

- Da, asta am crezut și eu la început... Și ce simplu ar fi fost! Problema e că între timp m-am convins că nu s-a întâmplat așa ceva... (Îmi vine o idee.) Uite, pot să-ți demonstrez că nu e vorba doar de imaginația mea care a luat-o razna...

Scot din portofel o carte de credit pe care i-o întind; o ia și o cercetează, nedumerită.

- Ce-i asta?

- Carte de credit.

Ridică întrebător o sprânceană, continuând să o studieze.

- Adică...?

- Acolo de unde vin pot plăti cu ea. Ca să nu țin bani la mine.

Ridică privirea de la card pentru a mă fixa.

- Puneai asta într-un aparat și banca îți plătea cheltuielile?

Îi merge mintea!

- Da. Și am înțeles că aici nu există așa ceva.

Ceva din expresia chipului ei sugerează că îndoiala legată de sănătatea mea psihică se pregătește de plecare.

- Bineînțeles că nu există! Ce nevoie avem să ne complicăm cu așa ceva?

- Deci aici se folosesc doar banii lichizi... - mă grăbesc să trag o concluzie.

Mai bine mă abțineam. Mă privește un pic bizar înainte de a-mi răspunde:

- Nu știu ce înțelegi prin bani „lichizi"... Noi plătim așa.

Și ridică arătătorul, apoi îl lipește de suprafața mesei. Pentru o clipă nu pricep ce vrea să zică, după care mi se luminează mintea: prin identificarea amprentei. Metodă care nu s-a aplicat la mine acasă. Nu încă. Aici au sărit niște etape. Oricum, am avut noroc că se mai folosesc bancnotele...

Îmi înapoiază cardul; îl iau cu mâna stângă, dar când să mi-o retrag îmi prinde încheietura.

- Stai o clipă!

- Ce s-a întâmplat? întreb mirat.

- Ce ornic ai! Pot să mă uit la el?

- Sigur...

Îl scot de la mână și i-l dau; îl cercetează pe toate părțile, cu o mină încântată. Oare despre ce o fi vorba, fiindcă presupun că nu e pasionată de ceasuri... Într-un târziu, ridică spre mine enormii ei ochi și se interesează:

- Acolo de unde vii se mai folosesc ornice dintr-astea?

Nu îmi dau seama la ce anume se referă - ceasul e un cronograf elvețian nu foarte scump. Destul de banal, de altfel.

- Cum adică „dintr-astea"?

Mi-l dă înapoi.

- Adică așa, cu mecanism și ace pe un cadran...

- A! Da, sigur că se mai folosesc; ți se pare ciudat?

- Da, pentru că până acum n-am văzut decât în poze așa ceva. Nu se mai fabrică de mult timp... (După o clipă, adaugă încet:) Se pare că e adevărat, nu ești din lumea asta...

Uitându-mă către încheietura ei, - poartă o brățară plată, aparent compactă, din aur sau ceva asemănător, și nu reușesc să văd dacă e un ceas, - vreau să îi răspund, însă o sonerie discretă mă oprește; fata își privește brățara, se strâmbă nostim-agasată și, adresându-mi un „Scuză-mă, te rog!", apasă pe marginea ei înainte de a spune:

- Hola!

S-ar zice că brățara aștepta momentul potrivit pentru a arăta că e un telefon.

- Da, e adevărat, nu am ajuns... - continuă Keiko; vocea interlocutorului nu se aude. Nu am putut, am fost atacată de niște... Nu, nu, sunt bine, am scăpat... Da... Da, sigur, plec chiar acum, nicio grijă... Sayonara.

Apasă din nou înainte de a ridica imenșii ei ochi spre mine. Are o mutriță bosumflată care îmi accelerează bătăile inimii. La naiba! Sunt pierdut într-un loc complet străin, habar nu am ce să fac și ce o să se întâmple cu mine, iar tot ce am găsit mai bun de făcut în acest moment e să mă simt atras de o fată coborâtă dintr-un anime...

Fata coborâtă dintr-un anime mă readuce în bar spunându-mi:

- Îmi pare rău, trebuie să plec... Să nu crezi că sunt o nesimțită, dar nu am de ales: sunt în timpul programului și dacă nu mă duc...

Chiar pare necăjită; dacă joacă teatru, o face la perfecțiune.

- Nu trebuie să te scuzi.

- Ba da, ți-ai riscat viața pentru mine, iar eu...

O opresc luându-i mâna într-a mea.

- Keiko, nu-ți face probleme. Și nu cred că mi-am riscat viața... Doar sănătatea - completez, zâmbind cât mai nu-mă-lua-în-serios.

Negăsind un răspuns, se mulțumește să emită un chicot simpatic. Iar după ce își privește din nou brățara-telefon și - mai mult ca sigur - ceas, zice:

- Îți mulțumesc, ești foarte drăguț... Acum chiar trebuie să plec; vrei să mă conduci până la un taxi?

Sigur că vreau. Un minut în plus lângă ea e tot ce îmi doresc în acest moment. Fiindcă nu cred că o voi mai vedea vreodată. Ceea ce nu ar trebui să fie un lucru prea rău - chiar nu este momentul să mă îndrăgostesc, și încă de o „himă"...

„Fir-ar să fie! îmi spun, mergând să îi plătesc barmanului. Tot n-am reușit să aflu ce sunt „himele" astea!..."

Ieșim în stradă; spre necazul meu, un taxi tocmai se apropie; după ce îi face semn, Keiko se întoarce către mine.

- Vrei să te las undeva?

- Nu, mulțumesc, rămân aici. Ai grijă de tine, Keiko!

Mă fixează cu ochii ei prea mari pentru a fi adevărați, vrea să spună ceva dar se răzgândește și, deschizând portiera mașinii, zice doar:

- Sayonara, Denn...

Îi zâmbesc, murmurând: „Adio, Keiko..." Nu mă aude, - ceea ce și voiam, de altfel, - însă ezită o clipă, apoi se întoarce și, ridicându-se pe vârfuri, mă sărută ușor pe obraz; oarecum surprins, rămân încremenit, neștiind ce să fac. Fata își îndreaptă enormii ochi spre ai mei și mă prăbușesc în ei.

- Vrei să ne mai vedem? mă întreabă.

Îmi dreg glasul pentru a reuși să îi răspund:

- Doar dacă vrei și tu...

- Sigur că vreau, de ce crezi că te-am întrebat? (Prost mai sunt! Altă replică nu puteam să găsesc...) Aici peste... (Altă consultare a brățării.) ...două ore?

- Te aștept...

Îmi zâmbește încă o dată înainte de a urca în taxi într-o fluturare a părului verde, lung, și a fustei scurte. Rămân nemișcat pe trotuar, urmărind din priviri mașina; traficul, acum mai intens, o înghite. Inima îmi galopează în piept, iar în minte își face drum concluzia evidentă: sunt un idiot.

15

Când mă plictisesc să îmi tot repet că sunt un idiot, îmi calmez bătăile inimii și mă uit în jur. Se apropie seara, iar strada se trezește la viață; oare între pietonii care s-au înmulțit ar putea să se strecoare și cei trei golani? Nu cred că e foarte probabil, dar nici nu vreau să risc. Mai ales fiindcă noua „mea" lume începe să mă intereseze și nu mă mai tentează un deces prematur.

„Nu te mințí! mă apostrofez în gând. Interesul tău pentru locul ăsta nenorocit se numește Keiko!"

Îmi mai spun o dată că sunt idiot - cine știe, până la urmă poate izbutesc să mă conving - și mă întorc în bar. Am două ore de pierdut. Și niciun chef de a mai căuta un ziar sau ceva asemănător. Barmanul mă privește cu un „Ia te uită, s-a întors ciudatul ăsta" în ochi, însă mă prefac că nu am observat nimic și mă cocoț pe un taburet în fața lui. Șterge tăblia din sticlă lăptoasă cu o cârpă nu chiar tinerică și îmi așază în față un cartonaș hexagonal pentru pahare, pe care scrie: „Lumina Albastră". Ce bine! Am aflat cum se numește localul...

- Încă un suc, sau doriți ceva mai serios?

- În ultima vreme sunt cam neserios - răspund foarte spiritual.

Cu un zâmbet care seamănă mai mult a rânjet, mi-l toarnă. Și rămâne în fața mea. Iau o înghițitură.

- O așteptați să se întoarcă?

Câtă perspicacitate! Nu văd de ce ar fi treaba lui, totuși confirm cu o aplecare a capului.

- Sunteți străin, nu?

Începe să mă plictisească întrebarea asta. Când voi găsi o modalitate de a câștiga bani aici, o să îmi cumpăr un costum în culori vii. Poate așa nu o voi mai auzi.

- Mda, din nord - îi trântesc aceeași minciună; dacă a ținut la polițist, de ce nu ar merge la un barman?

- Aha... Cum mai e pe-acolo?

Oare se referă la ceva anume, sau doar face conversație?

- Așa și așa - îl lămuresc.

Dă din cap cu o figură care se vrea înțeleaptă.

- Parcă e mai bine aici, nu?

- S-ar putea. Abia am venit.

Mai continuăm puțin în același stil și obținem un dialog pentru o piesă de succes. Dacă aici există teatre.

- Aha... Am auzit că pe-acolo, în nord, nu sunt atâtea hime; e adevărat?

Așa e. În „nordul" de unde vin sunt mai puține. Chiar deloc. Deci nu mint când aprob cu un „Îhâm!".

- Dacă nu vă supărați că vă întreb, nu prea sunteți obișnuit cu ele, nu-i așa?

- Nu, nu prea.

Unde vrea să ajungă?

- Atunci... Știu că nu-i treaba mea, și vă rog să nu mi-o luați în nume de rău, dar îmi permiteți să vă dau un sfat?

Să fiu sincer, nu mă interesează sfaturile lui; însă nici nu au ce să strice.

- Și anume?

- Aveți grijă cu himele. Mai ales când arată nevinovate, ca fata manga pe care o așteptați...

Măcar de aș afla odată ce sunt „himele" astea! Oricum, tipul a reușit să îmi stârnească interesul.

- Ce vrei să spui?

- Că sunt periculoase, domnule.

Nu știu de ce, dar „periculoasă" și Keiko nu mi se pare că s-ar asorta. Doar dacă nu se referă la pericolul de a te îndrăgosti de ea.

- În ce fel, periculoase? mă interesez, căutând să par indiferent.

Mă fixează ca și cum ar încerca să estimeze cât de tâmpit pot fi.

- Pentru că nu au suflet, despre ce credeați că vorbesc?

E rândul meu să îl fixez ciudat.

- Ești sigur? e singura întrebare pe care o găsesc la îndemână.

- Cât se poate de sigur, domnule. Nu au suflet.

O fi dus cu capul...? Pentru orice eventualitate, îi răspund cu un ton serios:

- Îți mulțumesc pentru avertisment; am să fiu cât se poate de atent, fiindcă trebuie să ai mare grijă în preajma cuiva fără suflet...

După cum se uită la mine, cred că nu îi este clar dacă sunt prost incurabil sau îmi bat joc de el. Păstrez o mină impasibilă pentru a-l lăsa nelămurit. Vrea să mai spună ceva, dar se răzgândește. Mai bine schimb subiectul:

- Nu ai cumva o hartă a orașului?

- Cu străzile?

„Nu, cu canalizarea", răspund în gând în timp ce emit un alt „Îhâm!".

- Păi de ce nu folosiți portabilul?

Nu sunt sigur ce ar putea fi un „portabil", - să fie numele de aici al smartphone-urilor? - așadar răspund:

- Mi s-a stricat puțin mai devreme.

- Aha! Păi, cred că aveam pe-aici așa ceva... Așteptați o clipă...

Aștept o clipă - ba chiar mai multe - până se întoarce cu un plan care a văzut zile mai bune. Mulțumindu-i, mă retrag la masa unde am stat cu fata „fără suflet" pentru a-l consulta în tihnă - ultimul lucru de care am nevoie în timp ce caut să mă lămuresc unde sunt ar fi comentariile „înțeleptului" de la bar.

„Conglomeratul Urban Pacifica" scrie pe plan. Mă abțin să fac vreo presupunere și întind harta pe masă. Puteam să o fac, fiindcă aș fi avut dreptate: Conglomeratul este un mega-oraș format prin contopirea localităților de pe coasta de vest. Aflasem deja că nu am „pierdut" nicio zi din viață, acum constat că și locul e același. Ridic ochii de pe plan și rămân cu ei pironiți în gol. Gânduri deja frământate revin... Ori chiar visez, - să fiu, totuși, în comă după un accident? - ori trebuie să accept varianta „științifico-fantastică": am ajuns cumva într-o lume paralelă... Și zău dacă știu care dintre alternative mi se pare preferabilă.

Cobor privirea și îmi cercetez mâna dreaptă: încheieturile degetelor sunt învinețite și o durere surdă, la limita dintre suportabil și jenant, îmi amintește de pumnul expediat direct în apendicele năsosului. Nu, nu cred că e un vis. Totul e prea realist, prea detaliat. Și durează de prea mult timp.

Oftez, resemnat. Se pare că trebuie să admit că într-un fel sau altul -fenomen, accident sau ce-naiba-o-fi - am fost „transferat" într-un univers paralel. O altă variantă a prezentului. Una cu oameni îmbrăcându-se oribil, cu prostituate ieșind dezbrăcate la agățat, cu mașini având caroserii ciudate și turbine în loc de motoare cu explozie, cu cine știe ce voi mai descoperi că este diferit... Și cu „hime".

Keiko... Ea e o „himă". Și ele nu au suflet, potrivit barmanului. Habar nu am ce înțelege prin asta, și nici nu am de gând să îl întreb. Aș putea să o întreb pe Keiko dacă, în calitate de „himă", are suflet sau nu, însă mă îndoiesc că ar fi o idee prea bună - mai ales dacă vom avea o relație... O relație?! Iar am început să aiurez! Fata manga - după cum a numit-o barmanul - începe să mă obsedeze, și chiar nu cred că e momentul potrivit. Și, probabil, nici persoana...

Brusc, îmi năvălește în minte dialogul pe care l-am ascultat în magazinul doamnei Hikari; vorbind cu Michelle despre „hime", a zis la un moment dat ceva de genul: „Ar fi trebuit să le păstreze doar pentru muncile grele, nu să facă și curve..." „Să facă și curve"? „Nu au suflet"?! La naiba! Asta să însemne că „himele" nu sunt, de fapt, oameni? Keiko să nu fie decât o mașinărie, un android?! Să fie... doar o unealtă pentru sex?! O prostituată mecanică!? Nu... Nu pot să cred cred așa ceva... Nu vreau să cred!...

Îmi scutur capul, ca și cum l-aș putea astfel goli de idei cretine. Am luat-o razna de tot! Dacă Keiko e un robot, atunci și eu sunt unul! Altul trebuie să fie sensul acestor afirmații... E adevărat că are un aspect excentric și... Da, asta trebuie să fie! Verbul „a face" se referă, probabil, la chirurgia plastică... Atunci, „himele" să nu fie decât persoane cu fizicul modificat chirurgical? Posibil, dar de ce „să nu aibă suflet"? De ce să fie tratate cu atâta dispreț de polițiști - și, presupun, nu numai de ei...? Să fie societatea de aici atât de intolerantă față de cei care se supun unor astfel de operații? Absurd! În plus, japoneza a pomenit ceva despre munci grele - astea chiar că nu au nicio legătură cu chirurgia...

Nu, alta trebuie să fie explicația, și mai bine aștept să mi-o dea chiar Keiko. Până atunci, aș face bine să mă abțin de la speculații - fiindcă cine știe ce altă aberație îmi mai vizitează mintea...

Așadar, mă întorc la hartă. Los Angeles-ul este numit aici „Districtul Angel", iar o parte dintre cartierele și străzile pe care le cunosc - pe care le cunoșteam, mai bine zis - par să fie la fel, restul nu seamănă câtuși de puțin. Hârțoaga asta nu mă mai ajută cu nimic. Mult mai utilă ar trebui să fie o carte de istorie...

- Hola, Denn!

Tresăltând, ridic ochii și mă cufund în cei enormi ai lui Keiko. Îmi zâmbește, iar eu, idiotul, simt un binecunoscut fior. Cred că mă îndrăgostesc de ea. Și nu ar trebui.

Dar când au ținut sentimentele cont de rațiune?...

____________

note:

gracias - mulțumesc, în spaniolă

nani - ce, în japoneză

anime, manga - Denumirile japoneze ale desenelor animate, respectiv benzilor desenate, indiferent de origine; în restul lumii, cuvintele sunt utilizate pentru a defini animația și benzile desenate japoneze.