Oglindiri în Enormii Lor Ochi 15

60

- Aici stă Jonesy? întreb, cercetând ciudata casă printre gratiile din fier forjat ale porții. Îl cheamă cumva Addams?

Cu degetul lipit de butonul soneriei, Keiko îmi aruncă o privire nedumerită.

- Addams...? Nu; de ce?

- Dacă n-ar fi văruiala portocalie, ar semăna perfect cu conacul familiei Addams.

- Cine-s ăștia? se miră hima verde.

- Cine-i? vociferează un difuzor rablagit.

- Niște personaje de bandă desenată.

- Aha... Hola, Jonesy! Sunt Keiko; deschide, te rog! N-am auzit de ei...

- Keiko...? Ce-ai zis? De cine n-ai auzit? Intră, intră!...

- Poate că aici n-au fost inventați.

- Poate... Nu vorbeam cu tine, Jonesy!

Un releu pocnește sonor, anunțându-ne că poarta a fost descuiată. Pășim pe aleea pietruită care a renunțat cu ani în urmă să mai țină piept buruienilor invadatoare și ajungem în fața unei uși masive din stejar; cu un scârțâit mai degrabă jalnic decât sinistru, aceasta se deschide, iar Jonesy se înfățișează. Habar nu am cum mă așteptam să arate un „manipulator" priceput în tainele „rețelei virtuale", dar în niciun caz așa: e scund, mai degrabă gras decât plinuț, însă are o față ascuțită, de nevăstuică; părul blond-închis îi stă în dezordine, sfidând gelul cu care a fost dat, și poartă un tricou de un verde greu de definit pe care scrie ceva cu caractere arabe. Și atât.

- Hola, Keiko! Ikumi nu-i cu tine? glăsuiește indecentul.

Și mă fixează cu o căutătură oarecum ostilă.

- După cum vezi, nu - îl lămurește Keiko.

- Sigur n-a venit și ea? insistă personajul, continuând să se uite la mine.

- Amice, îmi pare rău pentru tine, dar te asigur că nu mă pot transforma în Ikumi - îi spun cu cea mai serioasă mină pe care o am la îndemână.

- Hă?! face Jonesy, holbându-se în continuare.

Fata cu plete verzi chicotește și face prezentările:

- El e prietenul meu, Denn; Denn, Jonesy...

- Aha... - mormăie, parcă sperând totuși că Ikumi va sări din costumația de Denn, strigând: „Surprizăă!"; apoi se dă la o parte din prag și adaugă:

- Intrați...

Ne conduce de-a lungul unui hol înalt, artistic prăfuit, până într-un salon mobilat fără niciun fel de respect pentru noțiunea de stil și, făcându-ne semn să ne așezăm, ne informează:

- Mă duc să-mi pun niște pantaloni. Vreți ceva de băut?

- Nu, mulțumesc! spun.

- Nu, gracias! zice Keiko.

- Cum vreți... - mormăie, îndepărtându-se.

Ne instalăm pe o canapea grena din piele de polimer, apoi mă uit la drăguța himă care îmi întoarce privirea, adăugând un zâmbet ca dobândă.

- Ăsta-i un pic dus cu capu', sau așa se comportă el? mă interesez.

- E un pic dus cu capu' și așa se comportă el - mă lămurește, chicotind. S-a cam sălbăticit, pentru că nu prea iese din casă. Și e cam încrezut, da-n rest e băiat de treabă, să știi!

- Sper...

- Sigur nu vă dau nimic de băut? Că mâncare nu am... Da' pot să comand pizza, dacă vreți - turuie Jonesy, revenind ambalat într-o pereche de pantaloni mov, largi și diformi.

- Nu, nu vrem nimic, mulțumim - îl asigură Keiko. Nimic de pus în gură, vreau să zic.

- Aha... - concede tipul, așezându-se în fața noastră.

După care încearcă să se dumirească dacă tânăra poartă sau nu chiloței.

- Jonesy, astăzi nu-ți arăt nimic, fiindcă sunt cu prietenul meu - îl dezamăgește privita.

- Prietenul tău... - repetă absent, întorcând ochii spre mine. Denn, parcă, nu? (Confirm dintr-o aplecare a capului.) Ce fel de himă ești, că arăți ca naiba?...

- Mulțumesc pentru compliment! mârâi, flatat.

- Nu fi măgar, Jonesy! îl admonestează prietena mea. Denn nu-i himă.

Sprâncenele i se arcuiesc a mirare demonstrativă.

- A, nu?! Mă miram eu... Da' ce cauți cu un natural?

„Pe mă-ta!", îi răspund în gând, zâmbindu-i artificial.

- Asta deja nu mai e treaba ta - îl informează hima verde.

- Hei, nu te supăra! Eram doar curios...

- Nu m-am supărat. Nu încă. Pentru că am venit la tine cu o rugăminte...

- Aha, deci te superi după ce-ți îndeplinesc rugămintea...

A urcat câteva poziții în top: are simțul umorului. Râzând în surdină, Keiko îi spune:

- Asta rămâne de văzut; depinde cât de bine mi-o îndeplinești!

- Aha... Deci am tot interesul să mă străduiesc... Bun, ajunge cât am glumit; cu ce vă pot ajuta?

Și, zicând asta, figura îi devine atât de serioasă încât mă întreb dacă nu cumva joacă teatru; fata verde nu pare să acorde vreo importanță schimbării - probabil îi cunoaște comportamentul - și îi explică:

- Am primit aseară un apel din partea unui așa-zis ofițer de poliție, dar imaginea era de sinteză... Am vrea să știm de unde provenea de fapt apelul.

Jonesy face o mutră pe care strălucește un mare „Doar pentru asta ați venit?!", așa încât Keiko se grăbește să adauge:

- Pe lângă asta, ne-ar interesa dacă există în Pacifica, sau chiar în tot statul, un individ pe nume...

Și îmi aruncă o privire; dând curs invitației, completez:

- Dennis Morton. Caucazian, șase picioare înălțime, patruzeci și unu de ani.

- Aha... Mda, se rezolvă, nu-i mare lucru... Altceva?

„Altceva?"-ul fiind pronunțat pe un ton care îl transformă într-un „Știu că mai vreți ceva!", mă uit la himă, iar ea la mine; ori „manipulatorul" e mult mai inteligent decât pare, ori noi suntem mai transparenți decât credeam. Dacă nu cumva amândouă.

Keiko își drege glasul și spune cu jumătate de glas:

- Mda, ar mai fi ceva... Dar mai bine-ți explică Denn.

Tipul clipește de două ori înainte de a-și muta privirea de la ea la mine, apoi mai clipește o dată. E rândul meu să îmi dreg glasul.

- Am o problemă pe care sper să mă ajuți să o rezolv... Însă aș prefera să stăm de vorbă despre ea după ce afli ce te-am rugat.

Mă fixează un moment, fără să mai clipească, după care mormăie:

- Aha... Bine, cum vreți voi. Keiko, dă-mi câteva detalii despre apelul acela, să știu unde să-l caut.

- L-am primit pe combo-ul de acasă, pe la opt...

Ne mai cadorisește cu unul dintre „aha"-urile lui și se ridică în picioare cu o ușurință neașteptată pentru corpolența lui.

- Veniți și voi?

Fata verde e cea care îi spune:

- Mai bine așteptăm aici...

Jonesy mai emite un „Aha!" și iese din încăpere. Mă întorc spre ea, adresându-i un „De ce ai spus asta?" silențios; nu știu unde mi-l citește, - în ochi sau în gând, - însă răspunde:

- Voiam să te întreb dacă ești sigur că vrei să-i ceri să-ți „fabrice" o identitate.

- Bineînțeles; cum altfel să trăiesc aici? Doar n-o să mă duc la poliție și să zic: „Salut, băieți, aș vrea și eu niște acte, că tocmai am picat din alt univers!"?

Oftează.

- Și totuși, cum crezi că-l voi putea plăti?...

- Keiko, ți-am mai spus doar: nu plătești nimic, e treaba mea să rezolv asta.

Face bot, mutrița ei devenind necăjită, dar și intrigată.

- Nu-mi dau seama ce vrei să faci, și nici nu pot să te citesc... Cum naiba reușești să mă împiedici să-ți citesc doar unele dintre gânduri?!

Ridic sprâncenele, sincer mirat. De fapt, are dreptate, și abia acum realizez că de fiecare dată când am vrut să îi ascund ceva nu a putut să mă „citească"... Să fie în legătură cu acel „ceva" pe care l-a simțit Ikumi în mintea mea?

- Nu și nu.

Tresărim amândoi și ne întoarcem către „manipulatorul" care a revenit în living fără să îl auzim; se așază în același loc și ne tălmăcește:

- N-am putut să identific sursa apelului pentru că a folosit un program de criptare destul de avansat; n-ar fi fost o problemă să-l sparg, dar ați venit prea târziu la mine și nu mai există destule date în memoriile centralelor de rutare a apelurilor, așa că... Iar celălalt „nu" se referea, bine'nțeles, la domnul Dennis Morton. Nu există niciunul corespunzând descrierii. Cel puțin, nu pe teritoriul Statelor și nu în ultimul deceniu; mai devreme de-atât m-am gândit că n-are rost să caut...

La naiba! Primul meu gând e că pot organiza funeraliile teoriei conform căreia nu eu sunt, de fapt, cel pe care a vrut să îl asasineze Asuka; apoi, mă încurajez spunându-mi că nu e obligatoriu ca persoana căutată să îmi fie identică, ar putea fi vorba despre cineva care doar îmi seamănă... În plus, dacă nu „exist" deja aici, pot să îmi trec adevăratul nume în acte - ceea ce nu îmi displace chiar deloc.

„Manipulatorul" așteaptă cu o figură placidă să termin de rumegat informațiile primite, iar când consideră că până și un debil mintal ar fi avut suficient timp pentru, își drege glasul, pregătind calea întrebării:

- Bun; și care era a treia treabă pentru mine?

Ideea cu dresul glasului mi se pare suficient de bună pentru a o prelua fără pic de jenă.

- Păi... Aș vrea să mă ajuți cu o chestie nu tocmai legală...

Adresându-mi un rânjet foarte „Ești chiar prost sau te prefaci?", mă întrerupe:

- Ce am făcut pân-acu' ți s-a părut conform spiritului legii?

Îi înapoiez rânjetul, dar cu eticheta „Nu mai face atât pe deșteptul!" atașată la vedere.

- Poate mă lași să termin fraza: nu tocmai legală și, presupun, mai dificilă.

- Aha! Interesant... Și cam ce fel de chestie dificilă și ilegală vrei să fac?

Nu are sens să o mai lungesc.

- Am nevoie de acte de identitate... Mai bine zis, am nevoie de o identitate, cu absolut tot ce implică asta.

Încrețește fruntea și clipește înainte de a-mi răspunde:

- O-ho! Chiar că nu-i tocmai simplu! Sunt prea indiscret dacă te întreb de cine te ascunzi, domnule Dennis Morton? Nu de alta, dar sunt curios cum ai reușit să-ți ștergi din rețea existența...

Concluzia la care a ajuns e cât se poate de logică și nu am de gând să îl contrazic.

- N-am făcut-o eu; de fapt, nici măcar nu sunt sigur că e altceva decât un accident... Tot ce vreau e să-mi recapăt identitatea.

Își mai încrețește o dată fruntea.

- Adică vrei să te reintroduc sub adevăratul nume...?

- Exact.

- Hmm! Da, da, interesant... - spune ca pentru sine. Ești sigur că vrei asta? Poate ar fi mai prudent să „reapari" sub alt nume... Sau... (Tace o clipă, măsurându-mă gânditor.) Mare prost sunt! Abia acu' mi-am dat seama! Doar ai accentul ăsta ciudat... Ce-nseamnă să fiu cu gându' numai la manipularea rețelei!... Nu ți-ai șters deloc datele din rețea, ești pur și simplu un imigrant ilegal, nu-i așa? Și m-ai lăsat să zic prostii, ba chiar m-ai aprobat!

Izbucnește în râs ca și cum presupusa mea batjocură la adresa lui nu ar fi fost altceva decât o glumă reușită. Keiko se uită din coada ochiului la mine, iar eu, în lipsa unei idei mai bune, optez pentru o mină impasibilă.

- Pot să spui și așa, dacă vrei; însă e adevărat și ce am zis mai devreme: vreau să-mi recapăt identitatea.

- Cum vrei, cum vrei... Îmi cer scuze că am fost indiscret.

Ridic din umeri.

- Ai fost doar curios, și e firesc. Permite-mi totuși să țin ascunse unele detalii.

Îmi arată palmele, cu degetele răsfirate.

- Desigur... Scuze, încă o dată!

Îi zâmbesc, parțial conciliant, parțial misterios.

- Nicio problemă! Spune-mi, te rog, cât mă costă...

Nouă încrețire a frunții.

- Păi... Pentru așa ceva... Eu știu... Uite, fiin'că ești prietenu' lui Keiko, îți iau doar cinci mii de maimuțoi.

Tânăra verde tresare și pare cât pe ce să se înece - nici nu e de mirare, din câte mi-am dat seama până acum, acasă ar însemna cam douăzeci-treizeci de mii de dolari. Reușesc cumva să îmi mențin figura indiferentă și mă interesez:

- Iar dacă n-aș fi fost prietenul ei, cât mi-ai fi cerut?

Rânjește.

- Păi... tot atât.

- Ce-ar fi să te mulțumești cu mai puțin?

- Eu știu... Depinde ce-nțelegi prin „mai puțin".

- Două mii.

- Nici vorbă! Patru cinci sute.

- Două jumătate.

- Patru. Și pentru mai puțin de atât n-am de gând s-o fac.

- Ba ai s-o faci pentru trei mii.

- Am zis că patru mii e ultimul preț.

- Iar eu ți-am oferit trei mii.

Oftează teatral.

- Bine... Trei cinci sute.

- Trei.

- Nu.

- Nu-ți dau mai mult de atât.

- Atunci n-o fac.

- Iar eu mă duc la concurentul tău.

Clipește de câteva ori, cercetându-mă cu o expresie surprins-întrebătoare; văzând că nu poate citi nimic pe chipul meu, se interesează aproape în șoaptă:

- Despre cine vorbești?

- Știi prea bine.

Se pare că știe - bluful a funcționat în parametrii specificați de producător. Mai oftează o dată.

- Bine... Trei mii... Jumătate acum.

- Totul în două săptămâni.

Se holbează la mine.

- Nanii!?

- Ai auzit bine: îți dau toți banii peste două săptămâni.

- Îți bați joc de mine?!

- Nu.

- Nu plătești nimic, nu fac nimic.

- Nu faci nimic, n-o să primești nimic.

- Îți bați joc de mine!

- Ai mai spus-o. Nu.

- Norocu' tău că ai venit cu Keiko, altfel te luam și la bătaie!

Prefer să nu îi răspund; mă mulțumesc să îl fixez cu aceeași mină impasibilă. După un lung moment, dă din umeri.

- Și de ce aș accepta așa ceva?

- Pentru că vrei să câștigi acei bani. Iar eu nu pot să ți-i procur dacă nu am acte.

- Aha... Bun, să zicem că sunt de acord; da' ce garanție am că o să-mi primesc plata?

Îmi scot ceasul și i-l întind fără o vorbă. Îl ia și îi aruncă o privire lipsită de convingere; o clipă mai târziu, ochii i se măresc, iar întreaga față devine masca-prototip a stupefacției.

- Ce naiba de ornic e ăsta!? De unde-l ai?!

- Nu te privește. E un unicat, făcut la comandă - mint cu nerușinare.

Aici o fi el unicat, dar acasă se găsesc cu miile; și nici măcar nu a trebuit să îl comand, magazinul îl avea în stoc...

Jonesy nu reușește să își dezlipească ochii de pe cronograful meu; întorcându-l pe toate fețele, murmură:

- Da, în condițiile astea, sigur că sunt de acord... (Ridică privirea către mine.) Iar dacă nu aduci banii la timp, îl păstrez, da?

- Nu. (I-l iau din mână cu o mișcare rapidă.) Dacă nu fac rost de bani, îl vând și-mi achit datoria.

- Dar...

- Chestiunea nu-i negociabilă. Acum știi ce garanție ai, așa că te poți apuca de treabă.

Ridică iar din umeri.

- Păi... Bine, de acord, da-l păstrez eu până atunci.

- Nu.

- Cum adică, nu!? Eu de unde să știu altfel că nu-mi bagi gaură?!

- O cunoști pe Keiko, și știi că nu m-ar fi adus la tine dacă nu eram de încredere.

Încă un oftat.

- Asta așa e... În regulă, mă-ncred în cuvântul tău; sper, doar, să nu fac o greșeală...

Ridic o sprânceană.

- De ce o jignești pe Keiko?

Se holbează la mine.

- Da' nu... N-am vrut să zic asta, eu...

Jignitei i se face milă de el:

- Liniștește-te, Jonesy, nu m-ai jignit...

Părând realmente ușurat, se grăbește să spună:

- Poți veni mâine după acte; tot atunci îți încarc amprentele în rețea...

- Perfect! (Mă ridic și îi întind o mână lui Keiko pentru a o ajuta să mă imite.) Ne vedem mâine, Jonesy. Mulțumesc pentru ajutor.

Mormăie ceva greu de înțeles și ne conduce până la ușă; odată aceasta închisă în spatele nostru, mă interesez, un pic îngrijorat:

- Sper că nu te-ai supărat că m-am folosit de numele tău...

Îmi zâmbește.

- Fii serios! De ce să mă supăr când, de fapt, mi-ai făcut un compliment?... (Mă privește dintr-o parte, îngustându-și imenșii ochi verzi și adaugă:) În orice caz, mi-a plăcut cum l-ai pus la punct pe încrezutul ăla de Jonesy!