Oglindiri în Enormii Lor Ochi 16

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

61

Având destul timp până la ora când Keiko trebuie să fie la clientul care a solicitat-o, am mers tot pe jos, agale, stând de vorbă. La început a încercat din nou să afle ce am de gând, apoi, văzând că nu mă înduplecă, m-a rugat să îi mai povestesc despre lumea „mea"; m-a ascultat cu aceeași fascinație ca întâia oară, iar eu am continuat să pândesc apariția norișorilor roz...

Ajunși în dreptul unui mic imobil tupilat strategic în spatele unui părculeț, îmi zice:

- Aici e... Vrei să vii și tu ca să te uiți? Din câte-l cunosc, tipu' n-ar avea nimic împotrivă...

Apariția norișorilor roz fiind suspendată cu brutalitate, bombăn:

- Nu... Mulțumesc, prefer să te aștept aici, pe bancă.

Se îmbujorează puțin și, mângâindu-mi ușor obrazul cu vârfurile degetelor, murmură:

- Scuză-mă, Denn... Ce idee ai putut avea să te îndrăgostești de o himă ca mine...

Găsesc pe undeva un surâs și i-l dăruiesc.

- Hima ca tine să nu mă lase să aștept prea mult... Hai, fugi, că te așteaptă clientul!

Îmi zâmbește, se ridică pe vârfuri pentru a-mi lăsa un sărut pe buze și intră în imobil; în timp ce închide ușa, mă fixează cu imenșii ei ochi verzi. Oare am zărit în ei regretul de a mă fi adus aici, sau e doar imaginația mea care continuă să o considere o fată deosebită? Cine știe...

Oftez și mă uit în jur. Zona e mai mult decât liniștită - nu se văd decât niște pensionari adunați în jurul unei măsuțe, la capătul celălalt al micului parc, și o proaspătă mămică îndepărtându-se cu un cărucior pe trei roți. Aleg o bancă de unde pot vedea ușa imobilului și mă așez. Pentru câteva clipe mă vizitează o curiozitate legată de jocul care îi captivează pe vârstnici, pe urmă gândurile mi se îndreaptă o dată în plus către Keiko. Și Ikumi.

Am, oare, vreun drept să mă amestec în viața lor? Nu cumva, mânat de o pornire egocentrică, ignor opțiunile pe care le-ar putea avea...? Stai puțin! Bat câmpii: ce opțiuni să aibă?! În acest moment, nu au nicio posibilitate de a alege un alt fel de viață, iar eu, de fapt, nu vreau să le impun nimic. Dacă nu cumva libertatea e o povară prea grea - oare pot face și altceva decât ceea ce le-a fost destinat prin „proiectare"? Sunt amândouă inteligente și descurcărețe, însă nu știu în ce măsură calitățile pe care le posedă sunt suficiente pentru a-și găsi o altă ocupație... La naiba, din câte am început să cunosc lumea de aici, mă îndoiesc că ar putea fi cineva dispus să angajeze două hime manga pentru altceva decât prostituție...

Mă încrunt și, sprijinindu-mi coatele pe genunchi, îmi masez rădăcina nasului cu câte două degete. Mda, asta e o problemă la care nu m-am gândit până acum. Prostul obicei de a mă lăsa condus de primul impuls nu pare să dea semne de infidelitate... Îmi îndrept spatele și, cu brațele întinse pe scândura de sus a spătarului, închid ochii, lăsându-mi fața scăldată de căldura plăcută a soarelui. Demult nu m-am mai simțit atât de bine, atât de plin de vitalitate... Ce bine ar fi ca psihicul să urmeze exemplul fizicului! Poate că un strop de gândire pozitivă ar putea ajuta...

Îmi golesc mintea de gânduri negre și revăd chipul lui Keiko spunând: „Sigur că aș vrea să nu mai fiu prostituată, dar nu-i posibil - eu nu am dreptul să fiu altceva, sunt proprietatea unei firme de servicii...", și: „Ikumi ar fi în stare să omoare pentru a nu mai fi nevoită să se prostitueze, își urăște încă și mai mult decât mine condiția..."

Da, poate că nu am niciun drept să mă amestec în viața lor, dar asta nu înseamnă că nu sunt dator să fac tot ce îmi stă în putință pentru a le ajuta să scape de blestemul unei vieți pe care o urăsc...

Mai oftez o dată și deschid ochii. Da, trebuie să încerc. Sigur nu le va fi ușor, în mod cert vor apărea nenumărate probleme, însă niciodată nu este simplu să îți depășești condiția - iar ele o doresc cu adevărat, sunt convins...

Dacă nu cumva doar eu sunt cel care o dorește, încrezându-mă în vorbele unei hime cu enormi ochi verzi.

Ochi... Ochii verzi ai lui Keiko, ochii azurii ai lui Ikumi, ochii aurii ai lui Sayuri, ochii galben-verzui, cu pupile verticale, de pisică, ce mă privesc...

Mă privesc!?

62

Un fior îmi urcă de-a lungul spinării, ridicându-mi părul de pe ceafă și făcându-mă să tresar. Pe alee, la câțiva pași de mine, e o himă - nu văd ce altceva ar putea fi - poate mai ciudată chiar decât Sayuri... Are urechi ascuțite, cu vârfurile îndreptate în sus, iar părul blond-auriu se continuă pe spinare ca o blană scurtă care îi îmbracă și coada subțire, rotunjită la capăt - o fi Ziua Himelor cu Coadă astăzi... Complet goală cu excepția unui colier lat din piele, strâns în jurul gâtului, - o zgardă? - stă nemișcată, privindu-mă fix cu ochii ei de felină. Nu sunt exagerat de mari, ceea ce mă face să cred că nu este o himă manga. Dar este, fără nicio îndoială, o himă-pisică.

- Bună... - spun, încurcat. Adică... hola!

Continuă să mă fixeze, cu chipul încremenit - nu deslușesc niciun sentiment pe trăsăturile ei de o perfecțiune ireală. În schimb, mă simt din ce în ce mai stânjenit de privirea ei.

- Ă-ă-ă... S-a întâmplat ceva? o întreb.

Nu îmi răspunde nici de această dată, în schimb se apropie încet de mine, mișcându-se straniu, grațios și stângace în același timp. Chipul ei în continuare lipsit de orice expresie ar putea fi înfricoșător, însă, chiar dacă nu îmi dau seama de ce, nu mă simt deloc în pericol. Ajunsă în fața mea, se oprește și, după un moment, se așază pe vine, sprijinindu-se în mâinile pe care le ține între coapse, apoi își înfășoară coada în jurul încheieturilor. O poziție cât se poate de pisicească...

Când încep să mă întreb ce naiba vrea de la mine, schițează un fel de rânjet care îi dezvăluie dantura - tot de felină - și spune cu o voce joasă, aproape guturală:

- Myoona.

„Mieuna"?! Mă holbez la ea, neștiind dacă am auzit bine. Ridică mâna stângă, o îndreaptă către piept - sau înspre sânii ei frumoși, gândește obsedatul din mine - și repetă:

- Myoona.

Cred că încep să înțeleg.

- Te cheamă Myoona...? (Coboară puțin pleoapele, înclinând abia sesizabil capul.) Încântat de cunoștință, Myoona; eu sunt Denn.

- Denn... - repetă, după care rămâne tăcută, continuând să mă fixeze.

Prezentările au fost făcute, dar continuu să nu mă simt în largul meu - hima asta are ceva înfiorător, și nu cred că e vorba de aspect, ci mai degrabă de comportament... Presupunând că e destinată, asemenea himelor manga, prostituției, nu mi se pare că a ales cea mai bună cale de a-și oferi oferi serviciile... Dacă nu cumva vinovate sunt doar gusturile mele de străin. Myoona clipește, continuând să mă fixeze cu aceeași intensitate. Rânjetul acela - să fi fost felul ei de a zâmbi? - a dispărut, acum fața îi este iarăși încremenită. Oare a fost condiționată să se poarte astfel sau, pur și simplu, e vorba doar de un fel de joacă ale cărei reguli îmi scapă? Măcar de ar spune ceva! Nu o face, iar a sta privindu-ne unul pe celălalt în tăcere nu mi se pare o idee nemaipomenită; mai bine sparg eu tăcerea. Chiar dacă nu am nicio idee ce să zic.

- Arăți bine, Myoona... - e tot ce îmi vine în minte.

„Pisica" reacționează la compliment conform standardelor feminine: își reinstalează pe chip rânjetul de mai devreme - sunt din ce în ce mai convins că acesta e de fapt zâmbetul ei - și, înclinând cu cochetărie capul, spune:

- Gracias!

Apoi tace din nou. Încurajator. Tot pe mine cade închegarea dialogului. Asta dacă nu vreau să reluăm privitul unul la celălalt în tăcere.

- E frumoasă vremea astăzi, nu-i așa? îmi confirm faima de individ cu imaginație debordantă.

După ce se uită la cei câțiva norișori pufoși care se plimbă alene deasupra noastră, răspunde:

- Da.

E chiar vorbăreață tipa! Ce naiba să mai zic? Că îmi place colierul ei din piele? Și dacă nu este, totuși, decât o zgardă? Uf!! Mai bine evit subiectul.

- Nu vrei să te așezi pe bancă? e singura „evitare" care îmi vine în minte.

- Nu. Myoona stă așa.

- Mă gândeam că ar fi mai comod... - bat în retragere.

- Comod așa.

Dacă Myoonei i se pare mai comod așa, atunci nu are decât să rămână așezată pe jos. Doar e treaba ei.

- Denn place Myoona? mă întreabă dintr-o dată, făcându-mă să tresalt.

- Păi... - mă bâlbâi. Ți-am spus că arăți bine, nu?

- Da. Dar Denn place Myoona?

Nu prea înțeleg de ce vorbește așa - se prostește, sau ce? - și, de altfel, nici ce sens are întrebarea ei... Dacă îmi place de ea ca persoană? Și dacă acesta e sensul, de unde să știu? Să presupun că asta întreabă, văd eu dacă m-am înșelat.

- Păi... Nu știu exact, nu te cunosc...

- Da. Denn om. Myoona nu. Myoona place Denn.

Măgulitor, însă ce naiba vrea să spună?! Că eu sunt un „natural", iar ea o himă, iar asta o ajută să mă „citească"? Oare? M-a făcut curios, așa că încerc să mă lămuresc:

- Ce vrei să spui, Myoona? Că ești himă și-mi poți citi gândurile?

- Da. Myoona himă. Nu. Gânduri nu. Myoona doar instinct.

- Myoona!! se face auzită o voce masculină, provocându-mi o nouă tresărire.

Tonul e aspru și poruncitor. Dezagrabil, într-un cuvânt. Hima-pisică pare să gândească la fel, întrucât își dezvelește colții. Acum chiar că e înspăimântătoare, pare gata să sară la beregata cuiva; noroc că m-a asigurat mai devreme că îi place de mine...

- Myoona!!! Unde-ai fugit, mâță blestemată!? tună vocea, ceva mai aproape de astă dată.

În loc de răspuns, mâța blestemată emite un fel de mârâit gutural și se ridică în picioare cu același gen de mișcare fluidă dar artificială, cumva forțată.

- A, acolo ești! Vino-aici imediat!! răcnește un individ solid, cu mutră de mercenar de operetă, apărut la capătul dinspre stradă al aleii.

- Ai putea să vorbești mai frumos cu ea! mă pomenesc strigându-i.

Se uită amândoi la mine: malacul cu surprindere indignat-agresivă, Myoona cu simpatie. Sau așa mi se pare, chipul ei rămânând lipsit de expresie odată cu acoperirea colților.

- Te privește cumva cum vorbesc cu mâța mea?! se burzuluiește la mine tipul.

„Mâța lui"?! Să fie vorba de o himă particulară?

- Probabil că nu. Dar mă deranjează - mârâi la el, ridicându-mă de pe bancă.

- Treaba ta! E mâța mea și mă port cu ea așa cum vreau! Și nu văd de ce ți-aș da ție socoteală pentru asta!

- Chiar dacă ai cumpărat-o, nu văd de ce ar trebui să te porți urât cu ea!

- N-am cumpărat-o, am comandat-o! se simte obligat să precizeze tipul. Și ce-ar fi să-ți vezi de-ale tale, idiotule!? Ce, ești invidios că n-ai și tu una?!

Îmi sare țandăra, trăgând după ea prudența.

- Pe cine faci tu idiot!? Uită-te mai des în oglindă, poate-nveți cum arată unul!

Mă tem că nu am fost foarte inspirat - și nu sunt singurul nemulțumit de replică: proprietarul „pisicii" se apropie de mine, cu intenția clară de a-mi demonstra că pumnul e mai puternic decât limba. Și partea proastă e că s-ar putea să aibă dreptate... Oare când voi reuși să învăț să îmi țin gura?! Până atunci, deși nu am nici cea mai mică șansă de izbândă în fața namilei, mă pregătesc să îl lovesc la rându-mi; însă Myoona, dintr-un salt neverosimil, se năpustește între noi și, arătându-i „stăpânului" colții, spune aproape în șoaptă:

- Lasă-l.

Individul încremenește; pentru o fracțiune de secundă chipul îi este traversat de ceva semănând flagrant a panică, apoi, bombănind: „Nu voiam decât să-l sperii...", sau ceva asemănător, se răsucește pe călcâie și se îndepărtează, aruncând peste umăr: „Hai odată, mâță afurisită!". Mâța afurisită îl urmează, nu înainte de a-mi adresa un ultim rânjet de-al ei.

Acum sunt sigur: așa zâmbește ea...

63

„Hola!"

„Hola..."

„M-ar interesa să închiriez apartamentul de la mansardă; e liber, nu?"

„Să-l închiriați... Mda, e liber, da' nu-i apartament... E doar un pod. Plin de praf și păianjeni."

„Nu contează."

„Mda... Pentru cât timp?"

„O zi. Astăzi."

„Doar astăzi...?"

„Da."

„Cum vreți... Da' nu-nțeleg la ce naiba vă trebuie."

„Nici nu-i necesar."

„...Ce nu-i necesar?!"

„Să-nțelegi."

64

Myoona și Matahală au plecat, iar eu m-am așezat la loc pe bancă. Mă gândesc la soarta himelor și mă simt din ce în ce mai deprimat... Biata Myoona, „proiectată" ca femeie-pisică la comanda unui imbecil și obligată să îi suporte o viață întreagă capriciile! E drept că adineauri și-a impus punctul de vedere, însă ceva îmi spune că nu întotdeauna se întâmplă așa... Pe deasupra, așteptând-o pe Keiko, am tot mai puternic senzația că aș fi un nenorocit de proxenet care își păzește „fetița" ieșită la „produs"... Fir-ar să fie, chiar trebuie să le scap pe fete de viața asta mizerabilă! Cu cât mai repede, cu atât mai bine...

- La ce visezi? mă face să tresalt vocea himei cu plete verzi.

Cică alesesem locul ca să văd când iese din clădire! Găsesc în grabă un surâs, mi-l atașez și ridic ochii spre ea. Apoi îl pierd.

Keiko îmi zâmbește, dar are buza crăpată și un ochi pe cale să se învinețească... O săgeată incendiară mi se înfige în inimă, aruncându-mă în picioare.

- Ce... Ce... - mă bâlbâi. Ce ți-a făcut animalul ăla!?!

Pentru o clipă e deconcertată de reacția mea, apoi îmi pune cu blândețe o mână pe braț.

- Liniștește-te, Denn, nu-i nimic...

Să mă liniștesc...?! Sângele mi-a năvălit deja în cap, inima pulsându-mi undeva în apropierea timpanelor.

- Cum, nu-i nimic!? Keiko, te-a bătut!!

Îmi zâmbește iarăși.

- Se întâmplă uneori... Nu-i grav, nu te îngrijora.

- Pe dracu', nu-i grav!! Unde stă javra, să-i arăt cât de grav n-o să fie pentru el!!

Izbutește cumva să își păstreze zâmbetul, chiar dacă în imenșii ochi îi tremură luminițe alarmate.

- Denn, te rog, calmează-te! Chiar nu-i grav, o să-mi treacă numaidecât...

Numaidecât...?! Trag aer în piept cât de adânc pot și îi cercetez cu atenție chipul. Habar nu am ce înseamnă asta pentru ea; mie, unul, mi se pare că va dura cel puțin o săptămână „numaidecât"-ul ei... Cred că mi-a „citit" gândul, fiindcă îmi spune:

- Vorbesc serios... Am fost proiectate să rezistăm la așa ceva, ne vindecăm de vreo zece ori mai repede decât naturalii...

Clipesc, neîncrezător; încearcă oare să mă liniștească mințind? Mă ia de mână și mă trage după ea, râzând.

- Hai, vino! Și nu mai face mutra asta, ai să vezi că până diseară nu mai am nimic!

Nu prea m-a convins, însă mă prefac că da și o urmez; lăsăm în urmă părculețul care a reușit să îmi devină cât se poate de antipatic - de parcă ar avea vreo vină! - și ne îndreptăm către o stradă mai animată. Keiko îmi studiază profilul încordat și murmură:

- Îți mulțumesc, Denn... (O privesc nedumerit.) Chiar îți pasă de mine...

- Tu ce credeai?! bombăn.

- Că îți pasă de mine! chicotește.

Reușesc să redescopăr surâsul pierdut mai devreme - și e meritul ei. Îmi desprind mâna pentru a o lua de talie; se lipește de mine, oftând ușor. Sau așa mi s-a părut.

- Vrei să mergem undeva sau ne întoarcem acasă? se interesează.

- Mai bine acasă...

- De ce, ți-e teamă să nu te creadă cineva violent, văzându-te alături de o himă bătută? întreabă chicotind.

- Puțin mă interesează ce cred alții despre mine; vreau să te odihnești.

De data asta sunt sigur că a oftat.

- Denn, mă simt bine! Pe cuvânt!

- Poate-i așa cum zici, dar eu o să mă simt bine doar când vei fi întinsă pe pat, vindecându-te de zece ori mai repede decât un „natural"!

- Cum vrei tu...

Pentru un minut-două mergem tăcuți, străbătând forfota unei străzi comerciale; fără nicio legătură cu gândurile care mi se agită în cap, - mi se întâmplă să sar aparent fără nicio logică de la o idee la alta, chiar și când sunt preocupat, - realizez că am început să mă obișnuiesc cu sunetul turbinelor ce acționează automobilele...

- Ce-ai făcut cât m-ai așteptat? mă întreabă pe un ton vesel, probabil pentru a-mi alunga gândurile negre. Ai stat ca moșuleții pe bancă?

Intru în jocul ei și îi răspund zâmbind:

- Nu numai; am făcut cunoștință cu o himă frumușică.

- Ce fel de himă?

Să fie doar închipuirea mea, sau e un strop de gelozie în vocea ei?

- O fată-pisică. Avea ochi cu pupile verticale, urechi ascuțite, coadă - tot ce trebuie... Ba chiar și un pic de blăniță pe spinare!

- Hmm! Nu-mi spune nimic descrierea ta... Era manga? Cum o cheamă?

- Myoona; și nu era manga; sau, cel puțin, așa cred, fiindcă n-avea ochi mari ca ai voștri.

- Myoona...? N-am auzit de ea; nu cred că aparține de firma noastră.

- A, sigur nu era de la firma voastră; a fost comandată de un particular.

- Aha! Și zici că ți-a plăcut de ea...?

Zău dacă nu pare geloasă!

- Ei, nu chiar... Arăta bine, dar era cam bizară: chipul ei era aproape lipsit de expresie și vorbea ciudat, aproape fără să formeze propoziții. Ca să nu mai spun că se mișca într-un fel neobișnuit, parcă neîndemânatic...

Mă privește intens pentru o clipă - ce am zis?!

- Denn, nu era o himă umană...

E rândul meu să o fixez; de fapt, mai degrabă mă holbez uimit la ea.

- Ce vrei să spui?!

- Nu ți-ai dat seama? Era un animal modificat prin adăugarea unor gene umane.

Întrerup holbarea pentru a clipi de câteva ori. Nu, chiar nu mi-am dat seama - sau, mai degrabă, nu mi-a dat prin cap... Și trebuie să fie adevărat, așa se explică de ce Myoona mi s-a părut în anumite momente înspăimântătoare...

- Cred că ai dreptate... - murmur. Nu m-am gândit la așa ceva, am presupus doar că a fost condiționată să se comporte astfel... Ce idioțenie, să-ți bați joc astfel de un animal!

Acum, ea e cea care clipește.

- Adică ți se pare mai stupid să modifici un animal decât o ființă umană?!

Asta gafă! Pur și simplu, scăpasem din vedere că și ea e o himă...

- Nu, nu asta vreau să spun! mă reped să o dreg. Bineînțeles că nu e mai stupid, însă e aiurea să faci un animal să arate ca un om... Adică...

Îmi întrerupe bălmăjeala:

- Am înțeles ce vrei să zici. Și am mai înțeles ceva: că mă consideri o ciudățenie și-mi arăți simpatie doar pentru că ți-e milă de mine.

Dacă mai devreme m-am holbat la ea, nu prea știu cum să definesc ceea ce fac în acest moment; oricum, cred că am ochii aproape cât ai ei...

- Dar nu... nu-i adevărat... Nici vorbă de așa ceva, te-nșeli, eu... - mă bâlbâi penibil.

Hima verde izbucnește în râs.

- Baaka! Râdeam de tine și nu te-ai prins!

- Afurisito!! exclam, căutând să îmi ascund ușurarea sub un machiaj gros de indignare. Chiar m-ai speriat!

- Fraiere!

- Ți-arăt eu ție!

- Cum?

- Nu știu, mă mai gândesc...

- Până-ți vine vreo idee, precis te fac să uiți de răzbunare...

- S-o crezi tu!

- N-o cred, sunt încredințată.

- A, da? Și, dacă nu sunt indiscret, cum ai de gând să procedezi?

- Vezi tu când ajungem acasă...

Ar fi trebuit să îmi dea prin cap, baka ce sunt! Mai bine schimb subiectul:

- Ce voiam să te întreb... Banii pe care i-a câștigat Ikumi la loterie, îi poate folosi cum vrea?

Mă privește nedumerită.

- De ce n-ar putea?!

- Am înțeles de la ea că nu aveți dreptul de a economisi...

- Așa e; la sfârșitul anului, ceea ce n-am cheltuit ni se retrage din cont.

- Da, mi-a spus și asta. Dar ce se-ntâmplă dacă o himă câștigă foarte mulți bani? Presupun că restricțiile sunt gândite tocmai ca să nu aveți la dispoziție sume prea mari...

- Mda, asta-i ideea... Și nu știu ce să-ți răspund; probabil că de la o anumită sumă în sus, pur și simplu nu primim câștigul. Da' de ce întrebi?