Oglindiri în Enormii Lor Ochi 16

- Ei, eram curios...

- Bine-bine, curios, da' apropo de ce anume?

Sperând să nu îmi poată citi gândurile ascunse, îmi pun aparatul de confecționat minciuni și jumătăți de adevăr în funcțiune:

- Păi, acasă jucam uneori la loterie, și acum, când se rezolvă cu identitatea, aș putea juca și aici...

Mă fixează ridicând sprânceana ochiului nevătămat.

- Să nu-mi zici că așa te-ai gândit să faci rost de bani pentru Jonesy?!

Îmi compun o figură indignat-amuzată.

- Ei, asta-i! Doar nu-s tâmpit să-mi închipui că pot conta pe un câștig la loterie!

- Sper că nu... - murmură, nu tocmai convinsă.

Mă prefac că nu am observat tonul cu care a spus-o și continuu să fabulez:

- E adevărat că n-am deloc bani, dar aș vrea să joc măcar o dată sau de două ori ca să-mi închipui că viața mea a început să revină la normal... Chiar dacă nu mai sunt în lumea mea.

Dă din umeri a „Dacă-i dus cu capu', eu ce să-i fac?" și zice:

- Dacă asta te ajută să te simți mai bine, nu văd de ce n-ai face-o.

- Păi, chiar cred că o s-o fac; de unde pot cumpăra un tichet?

- Cam toate magazinele vând bilete de loterie. Poți să iei unu' chiar de la cel de lângă noi, unde ne facem cumpărăturile.

Am aflat ce mă interesa și nu cred că a reușit să mă „citească" - misiune îndeplinită!

65

Keiko - ce pare într-adevăr să se simtă bine, în ciuda loviturilor primite de la animalul pe care l-a avut drept client - a reluat șirul întrebărilor legate de universul „meu"; povestindu-i una-alta, nici nu știu când am ajuns în capătul străzii noastre. Cu un zâmbet care încearcă să arate ca un rânjet, spune:

- Ultima șansă! Mergem acasă și încep să-ți scot din cap ideile de răzbunare sau mai dăm o tură?

Îi imit zâmbetul.

- Și eu care uitasem deja de răzbunare... Acum chiar trebuie să te străduiești să mă faci să uit din nou!

- Las' pe mine! chicotește.

Imaginația mi-o ia la trap și mă dotează cu o erecție-instant; nu lipsește mult să îi urmez exemplul și să pornesc în fugă către casă, remorcând-o pe drăguța himă cu plete verzi...

Trei dintre puștii-care-bat-mingea vin în direcția noastră, sporovăind; Mickey Mâini Obraznice e printre ei și are pentru mine o privire ciudată - nu e teamă ceea ce văd în ea, ci mai degrabă un fel de satisfacție răutăcioasă... Ce naiba a pus la cale măgarul ăsta mic? Nu am timp să speculez pe tema respectivă, deoarece Keiko se crispează și murmură:

- Denn... E ceva-n neregulă...

- Ce s-a-ntâmplat? întreb, alarmat.

- Simt o amenințare...

Mă uit rapid în jur, însă nu văd nimic deosebit: puștii au intrat într-un imobil, iar în afară de noi, pe stradă nu mai este decât o tânără blondă și drăguță, care merge pe celălalt trotuar. Să reprezinte ea pericolul pe care l-a simțit Keiko? O cercetez din priviri și nu observ nimic amenințător în atitudinea ei - pare mai degrabă temătoare decât periculoasă. Totuși, figura ei mi se pare cunoscută și nu reușesc să îmi dau seama de unde o știu.

„Probabil seamănă cu vreo tipă pe care am întâlnit-o", îmi zic, pregătindu-mă să o întreb pe Keiko dacă și-a dat seama de unde ar putea veni pericolul; până să o fac, un zgomot de turbină strivește liniștea ce domnea pe stradă. Turbină?... Nu, sunt cel puțin două care se aud simultan - și mult mai puternice decât cele ale automobilelor; în plus, par să se audă de sus. Mă uit către felia de cer dintre imobile și, în clipa următoare, sursa vacarmulul își face apariția pe deasupra clădirilor din dreapta.

Este, fără îndoială, un elicopter; dar nu prea seamănă cu cele de acasă. Dacă fuzelajul aduce cu cel al aparatelor de asalt, - cu două locuri în tandem, cel din spate fiind așezat mai sus, - elicele sunt amplasate lateral, rotindu-se în interiorul unor carenaje, probabil orientabile. Sub carlingă, dintr-o turelă emisferică ies țevile rotative ale unei mitraliere de calibru mare, foarte asemănătoare cu Gatling-urile din universul meu, iar pe fuzelajul gri-antracit e scris cu caractere albe: „POLIȚIA"... Ăștia nu se încurcă aici!

Aparatul se răsucește deasupra noastră și începe să coboare deasupra carosabilului.

- Ăsta-i pericolul?! strig pentru a acoperi vuietul turbinelor și al aerului împins cu brutalitate de palele elicelor.

Keiko, privind crispată elicopterul, scutură din cap și spune ceva; nu aud nimic, însă după mișcarea buzelor presupun că a fost vorba de un „Nu cred"; mașinăria se oprește din coborâre la vreo cinci metri de asfalt și o voce tună dintr-un difuzor invizibil:

„Domnul cu hima manga, rămâneți pe loc! Hima cu păr blond - cu spatele la perete!"

De rămas pe loc, oricum rămăsesem; dar fata blondă e o himă...!? Nu mi-ar fi trecut prin cap. Keiko se lipește de mine, tremurând; cred că știe despre ce este vorba, însă nu am cum să o întreb în vacarmul iscat de elicopter. Oricum, cred că voi afla și singur...

„Confirmă identitatea: Barbarella, cod BD-YF22JCFOO3B!"

Barbarella ...?! Desigur, de aceea mi se părea cunoscută!

Fata rămâne încremenită, iar polițistul urlă prin megafon:

„Confirmă identitatea!!"

Închide ochii și înclină capul.

„Considerăm identitatea confirmată. Ai fost acuzată și condamnată pentru: nerespectarea obligațiilor; sfidarea firmei proprietare; părăsirea neautorizată a perimetrului stabilit. Am fost autorizați de Comisariatul Metropolitan New Orleans să aplicăm sancțiunea; nu mișca!"

Să nu miște!? Biata fată nu ar putea să se clintească decât luată pe sus...

- Nu te uita!! Te rog, nu te uita!!! îmi strigă în ureche Keiko.

Îi pun o mână pe ceafă pentru a-i ascunde fața în umărul meu, iar cu cealaltă o îmbrățișez puternic; dar nu îmi pot dezlipi ochii de la Barbarella. Ea îi deschide pe ai ei și privirile ni se întâlnesc... Nu cred că am văzut vreodată atâtea sentimente contradictorii - ură, revoltă, resemnare, durere... - concentrate într-o singură privire; apoi, presupun că citește simpatia și compasiunea din ochii mei, întrucât găsește undeva puterea de a-mi adresa un trist, totuși superb surâs. Ultimul ei gest. Țevile mitralierei își încep rotația, scuipând gloanțele într-un sinistru lătrat.

Barbarella e pur și simplu spulberată din prima rafală, însă polițiștii nu opresc focul până când din ea nu mai rămâne decât o masă informă, sângerândă...

Keiko plânge în hohote, lipită de mine ca și cum ar vrea să se ascundă în interiorul meu, iar eu, tremurând de furie, răcnesc:

- Animalelor!!! Voi ați merita să fiți omorâți așa!!

Naiba știe cum - probabil elicopterul e dotat cu senzori acustici - mă aud, fiindcă aparatul se rotește înspre noi până când pot privi drept în carlingă. Dar nu văd în interior decât două căști integrale, cu viziere întunecate. Ar putea fi pilotat de doi roboți; cumva, însă, știu că nu este așa.

„Cetățene, vom ignora afirmația făcută considerând că în acest moment nu aveți întreg discernământul. Dacă o veți repeta, veți răspunde în conformitate cu prevederile legale." - răcnește difuzorul înainte ca elicopterul să se înalțe în urletul turbinelor turate.

Și zboară spre ocean, însoțit de urările mele de viață scurtă.

____________

notă:

Barbarella - celebru personaj de bandă desenată, creat de Jean-Claude Forest; ecranizarea omonimă din 1968, în regia lui Roger Vadim, a avut-o în rolul titular pe Jane Fonda.