Oglindiri în Enormii Lor Ochi 22

Apropo de tihna patriarhală, am ajuns în dreptul locului unde au „sancționat-o" ieri pe Barbarella. Imaginea fetei, zâmbindu-mi în ultima ei clipă de viață, îmi revine brutal în minte și un imens nod mi se pune în gât; încleștez maxilarele, căutând să mă gândesc la viitor - sau măcar prezent...

- Denn...

Tresar violent și mă răsucesc; inima mi-a stat pentru o clipă, cât să își ia avânt pentru o cursă nebunească...

Nu, din nefericire nu mi s-a părut - e vocea lui Keiko. Fiind lipită de zid, într-un intrând, nu o văzusem.

- Ce naiba... - e tot ce apuc să rostesc, răgușit, înainte ca inima să mi se oprească din nou când îi privesc chipul.

Visul... Oribilul vis a devenit realitate: mă fixează cu imenșii săi ochi, dar cu o asemenea expresie încât am senzația cumplită că nici măcar nu mai sunt ai ei. Păpușar blestemat! A „prins-o" și a așteptat să vin!

- Denn... - repetă, cu aceeași voce pierdută care m-a îngrozit adineauri. Fugi, Denn, eu...

Trăsăturile i se schimonosesc, - în ea trebuie să aibă loc o luptă pe care nu pot nici măcar îndrăzni să o imaginez, - apoi se relaxează brusc. Sau, mai degrabă, îngheață într-o non-expresie înfiorătoare... O parte din mine - cea rațională - mă împinge să îi urmez îndemnul, însă cealaltă, cea care s-a îndrăgostit de ea sfidând nenumăratele motive pentru care nu ar fi trebuit să o fac, mă țintuiește în fața ei...

Iar coșmarul se ambiționează să se materializeze cu cât mai puține schimbări: Keiko se aruncă asupra mea și începe să mă sugrume - chiar și forța supraomenească pe care o dovedește pare copiată din vis... Dar am unele îndoieli că, uitându-mă în sus, voi vedea o mână uriașă care o manipulează. Iar cele privind capacitatea de a o spulbera cu puterea minții sunt și mai mari...

Însă reușesc să îi cuprind fața în palme.

Și văd.

Văd firele roșii care o leagă pe Keiko de...

De Păpușar?

Întorc ochii, străduindu-mă să privesc în lungul firelor...

Și, printre punctele roșii ce îmi dansează frenetic în față, pregătindu-se să îmi inunde complet retina, văd fereastra în spatele căreia se află Păpușarul.

Așa presupun.

„Dă-i drumul, blestematule!", scrâșnesc printre dinți.

Sau îmi imaginez că o fac.

Dar strânsoarea mâinilor lui Keiko încetează chiar în acel moment. Și pot trage aer în piept. Brațele îi cad, inerte, lângă trup; o prind de talie și o strâng la piept, ajutând-o să rămână în picioare. Parcă aș retrăi momentele de ieri, când și-a pierdut cunoștința după uciderea Barbarellei - și dacă iar va trebui să o duc în brațe, Păpușarul va avea tot timpul de pe lume pentru a-și lua tălpășița din zonă... Însă trupul fetei se încordează ușor și, sprijinindu-și mâinile pe pieptul meu, Keiko se depărtează cât să îmi caute privirea; ochii îi sunt obosiți, dar limpezi - în spatele lor se află voința ei, nu a Păpușarului.

- Ești bine? o întreb în șoaptă.

Clipește scurt drept confirmare, după care murmură:

- L-ai prins?

Pentru o clipă nu înțeleg întrebarea, apoi îmi dau seama că se referă, evident, la Păpușar.

- Știu unde este... Unde era.

- Atunci du-te după el, ce mai aștepți?!

- Dar...

- Sunt bine; hai, fugi!

Continuu să ezit, nu aș vrea să o las singură; insistă:

- Denn, ți-am zis că sunt bine! Du-te să-l prinzi!

Și mă împinge ușor, dar ferm; o mai cercetez o dată din priviri - pare într-adevăr destul de sigură pe picioare - și o iau la fugă spre imobilul în care sunt încredințat că se află Păpușarul.

Ajuns în câteva secunde, - nu a ieșit nimeni între timp, - dau buzna în hol; vestea proastă e că există un ascensor, iar cea bună, că, fel ca în blocul fetelor, pe ușa lui atârnă un carton pe care se lăfăie o mâzgăleală: „Ne pare rău, defect". Pentru prima oară în viață mulțumit de un asemenea anunț, încep să urc scările câte două trepte odată. Mă întreb, totuși, ce mama naibii voi face dacă Păpușarul este un individ de două ori cât mine; asta, desigur, presupunând că îl găsesc... Pe de altă parte, sunt convins că fetele au dreptate și, din cine știe ce motiv, - pesemne legat de „strămutarea" mea în acest univers, - am dobândit puteri psihice, și poate că acestea sunt suficient de puternice pentru a-i face față Păpușarului, dar problema e că habar nu am cum le-aș putea folosi împotriva lui - nu mi-au fost livrate împreună cu manualul de întrebuințare...

Ar fi fost indicat să nu mă preocupe altceva în afară de trepte și ceea ce este în jur: sunt cât pe ce să mă lovesc de un tip între două vârste, care stătea în pragul unei uși deschise; femeia plinuță din apartament tocmai îi spunea:

- Sigur că pot să vă-mprumut puțin zahăr, nu-i nicio...

Și se oprește, uitându-se surprinsă la mine. Ca și bărbatul, de altfel.

- Mă scuzați... - zic între două gâfâituri. Ați văzut cumva pe cineva coborând puțin mai devreme?

- Cineva...? se miră femeia - abia acum observ că nu poartă decât o pereche de papuci roz, nu tocmai noi.

Tipul îmi zâmbește.

- Nu, domnule, nu a coborât nimeni... În afară de mine, desigur.

- Mulțumesc! le arunc peste umăr, reluând ascensiunea; două paliere mai sus, mă năpustesc pe unica ușă aflată la ultimul nivel.

Desigur, nici urmă de Păpușar. Ba nu, urme sunt, - imprimate în praful gros ce se joacă de-a covorul pe podeaua podului cu tavan înclinat, - însă nu văd cu ce m-ar putea ajuta... Mă sprijin de tocul ușii; trăgându-mi sufletul, mă întreb dacă, de fapt, nu cumva sunt mulțumit că nu l-am găsit... Poate că lașul din mine nu era câtuși de puțin doritor să aibă o întrevedere cu acest blestemat de Păpușar, chiar dacă asta înseamnă că...

Brusc, mă holbez în gol.

Mare dobitoc sunt!

„Numai el a coborât"!? Și încă pentru a cere niște zahăr - cea mai fumată scuză?! Cât de idiot pot să fiu?!! Tocmai am trecut pe lângă Păpușar și nici măcar nu mi-a dat prin masa de țesut pe care nici nu mai îndrăznesc să o numesc „creier" că ar putea fi el!... Ah, ce cretin!!

Continuând să mă insult, mă întorc la etajul unde îi văzusem pe cei doi și apăs butonul soneriei de la ușa plinuței; după ce aștept un lung moment, mai apăs o dată, încordându-mi auzul - niciun sunet nu pare să fie iscat de respectiva apăsare. Așadar, bat cu degetul îndoit. De astă dată se aud târșâituri de papuci, iar vocea individei se interesează cine e.

- Cel care a urcat mai devreme - o lămuresc, cât se poate de inspirat.

Crapă ușa cât să arunce un ochi, apoi, recunoscându-mă, o deschide larg și îmi zâmbește. E tot goală și mă pomenesc întrebându-mă dacă e exhibiționistă sau pur și simplu nu îi pasă; dacă nu cumva speră să o bage cineva în seamă - ori, pur și simplu, aici e ceva firesc să deschizi ușa unui străin fără să îți ascunzi goliciunea domestică.

- Scuzați-mă că vă deranjez...

- Nu mă deranjați deloc, încă n-a-nceput serialu'...

Iată o informație prețioasă!

- Spuneți-mi, vă rog, îl cunoașteți pe domnul care v-a cerut niște zahăr puțin mai devreme?

Clipește de vreo două ori cu o figură tâmpă înainte de a-mi răspunde:

- Păi, e noul vecin de deasupra... Abia s-a mutat și...

- L-ați mai văzut până acum? o întrerup.

- Păi, nu... De ce?

- Vă mulțumesc... - murmur necăjit, întorcându-mă să plec.

Se apleacă în afară și insistă:

- De ce-ntrebați? Sunteți de la poliție? A făcut ceva?

- Voiam doar să-i atrag atenția că și-a pierdut marioneta...

- Marioneta...?! Ce marionetă? mă însoțește nedumerirea ei în timp ce cobor.