Oglindiri în Enormii Lor Ochi 25

- Ce s-a întâmplat? o întreb în șoaptă.

Ridică din umeri și repetă, ce-i drept pe un ton diferit de cel folosit mai devreme:

- Baka...

114

Reveniți în livingul apartamentului, ne așezăm pe canapele, eu și Keiko pe una, Ikumi pe cealaltă; în ciuda epilogului neașteptat de fericit, - ...lumina...?!? - ne bântuie gânduri legate de brutalitatea cu care a fost tratată Sayuri și, pentru un lung moment, rămânem în tăcere. Lungimea momentului amenințând să devină de-a dreptul jenantă, hotărăsc să îi pun capăt:

- Și totuși...

Se pare că micuța himă bleu ajunsese la o concluzie similară cu a mea, întrucât zice în același timp:

- Ar trebui să...

Evident, dacă tot am început să vorbim deodată, ne și oprim simultan; fata verde profită de ocazie pentru a abandona expresia gânditoare și chicotește:

- Voi doi ar trebui să vă gândiți serios dacă nu cumva ar trebui să vă cuplați!

Pseudo-puștoaica se mulțumește să ridice o sprânceană și să se foiască în căutarea unei noi poziții, iar eu o întreb pe Keiko ce a vrut să spună.

- Păi, după cum vă sincronizați, se pare că vă potriviți...

- Da, bine... - îi apreciază sora ei observația înainte de a se întoarce spre mine. Ce spuneai?

- Nu era nimic important; zi tu prima.

- Nici la mine nu era important, așa că...

- Până vă hotărâți care dintre voi avea cea mai neimportantă afirmație de făcut, eu mă duc să fac duș - ne întrerupe tânăra cu plete verzi. Oricum nu pierd un dialog interesant - adaugă și, cu un rânjet ironic, se îndreaptă către baie, dezbrăcându-se din mers.

„Doamne, cât de bine arată!" - îmi spun, urmărind-o din priviri; Ikumi așteaptă să se audă zgomotul jetului înainte de a zice:

- Bravează, dar de fapt e necăjită de ceea ce i s-a întâmplat lui Sayuri...

- Ca și noi, de altfel... (Aprobă cu o aplecare tristă a capului.) Ține mult la Sayuri, nu-i așa?

- E cea mai bună prietenă a ei; de fapt, până să apari tu, nu ne avea decât pe mine și pe ea...

Inima îmi face un salt; clipesc ca pentru a putea să îi fixez cu mai mare intensitate chipul aparent adolescentin.

- Vrei să spui că ține cu adevărat la mine?

Oftează și ațintește superbii ei ochi azurii undeva dincolo de mine.

- De ce mai întrebi? O știi foarte bine, nu cred că mai ai nevoie de confirmarea mea.

Oftez și eu.

- Da, cred că știu, însă... Înțelegi, e vorba de ceea ce mi-ați zis: că voi, himele, nu puteți iubi cu adevărat și...

- Sperai să-ți spun că e o minciună? îmi ia vorba din gură, privindu-mă pentru o clipă drept în ochi.

Înclin capul; își îndreaptă din nou ochii înspre punctul din spatele meu.

- Poate că nu putem iubi cu adevărat, dar asta nu ne împiedică să îndrăgim un animal, un lucru... O altă himă... Sau chiar un natural. Drept dovadă, amândouă am făcut prostia de a ne atașa de tine.

Încerc să îi prind privirea, însă nu am succes.

- Îți mulțumesc, Ikumi... - murmur, emoționat.

Dă din umeri.

- Baka... În loc să încerci să afli ceea ce știi deja, mai bine te-ai întreba ce puteri ai de fapt. Fiindcă pe zi ce trece îți mai descoperi o nouă capacitate. Și...

E rândul meu să îi continuu fraza:

- Și s-ar putea ca medalia să aibă și un revers. Unul nu tot atât de strălucitor...

Mă privește iar în ochi.

- Da. Lasă-mă să te citesc, vreau să văd dacă a evoluat cumva acel „ceva" din mintea ta.

Clatin din cap.

- Nu, Ikumi; nu acum. Mâine.

Se strâmbă a „Treaba ta!" și pune o întrebare cu ton de afirmație:

- Nu vrei să-ți dezvălui faimoasa surpriză, nu-i așa?

- Mda, ai ghicit.

- Era și greu! În fine, cum vrei tu. Da' să nu mi te plângi dacă va fi prea târziu.

Mă încrunt, nefiind sigur de sensul afirmației.

- La ce te gândești, la posibilitatea ca anomalia pe care ai simțit-o în mintea mea să devină periculoasă pentru mine?

- Da.

- Și... dacă ar fi așa, ai putea să mă ajuți cu ceva?

Își dezlipește iar privirea de a mea, de astă dată pentru a o apleca.

- ...Nu cred... Eu nu pot vindeca...

- Atunci... Ce sens are?

- „Ce sens are", „ce sens are"! Chiar nu-ți pasă ce se poate întâmpla cu tine!?

Acum eu sunt cel care privește undeva dincolo de ea. Poate așa nu observă că mi se umezesc ochii.

- Ba sigur că-mi pasă; și nici nu știi cât de mult înseamnă pentru mine faptul că tu și Keiko vă faceți griji pentru mine... Însă pentru moment prioritatea mea este alta.

- Baka... Uneori mă întreb ce naiba ai în minte! Cum poate fi nenorocita aia de surpriză mai importantă decât viața ta!?

- Ei, n-o lua atât de tragic! Deocamdată nu știm dacă reprezintă vreun pericol.

- Ce să reprezinte un pericol? se interesează cu voce alarmată tânăra cu plete verzi și umede.

Mă întorc spre ea și inima mi se ambalează o dată în plus - priveliștea trupului ei gol nu mai e demult o noutate pentru mine, și totuși nu mă pot sătura de ea...

- Nimic; vorbeam și noi, așa, ca să nu tăcem... - încerc să o liniștesc.

Se așază lângă mine și, învăluindu-mă în verdele imenșilor ei ochi, îmi ia obrajii în palme.

- Denn, e vorba de acel „ceva" din mintea ta, nu-i așa?

Nu cred că lăsasem garda jos, permițându-i să mă „citească"; ori a auzit ce vorbeam, ori a aflat din mintea lui Ikumi. Îi zâmbesc.

- Da, așa este. Dar sora ta își face un pic prea multe griji din cauza mea...

Sora ei dă din umeri, strâmbându-se cât se poate de „nu are rost să-mi pun mintea cu încăpățânatul ăsta", iar eu mă ridic pentru a mă retrage strategic înainte ca discuția să aibă ocazia de a continua.

- Mă duc și eu să fac duș - le informez.

Ikumi se saltă și ea în picioare.

- Vin cu tine - afirmă hotărât și, luându-mă de mână, mă târăște către baie sub privirile amuzate ale lui Keiko.

- Hei, stai o clipă! protestez.

- O să stau cum vrei tu, și nu numai o clipă - replică, închizând ușa în spatele nostru.

- Ikumi!

Începe să îmi descheie cămașa, mormăind:

- Ai întins prea mult coarda! E timpul să mă fuți.

Îi prind capul în mâini și o fac să se uite la mine.

- Ikumi, nu...

Îmi înfruntă privirea și surâde viclean-amuzat.

- Ba da, Denn. De data asta m-ai plătit, așa că trebuie să-ți ofer serviciile mele!

- Dar...

- Degeaba protestezi! zice, trăgând cămașa de pe mine.

Mă strâmb, clătinând din cap.

- Spune-mi, te rog, dacă ți-am plătit serviciile, nu înseamnă că pot să-ți cer să faci ce vreau eu?

- Înseamnă doar că poți să mă regulezi cum vrei.

- Și dacă-ți cer să nu faci asta?

- Și dacă termini cu prostiile?

- Dar dacă te rog?

- Dar dacă n-o faci?

- Și totuși, o fac.

- Și totuși, ești un prost!

- De acord, sunt un prost; nu-i așa că nu-ți place să faci sex cu proștii?

O bufnește râsul.

- Ești îngrozitor! Chiar n-ai de gând să mă fuți?!

- Nu.

- De ce? Doar îți plac...

- Nu-i vorba de plăcut sau nu, știi prea bine de ce nu vreau să o facem; chiar trebuie să reluăm discuția asta-n fiecare zi?

- O s-o tot reluăm până când cedezi nervos și mi-o tragi.

Oftez, ridicând ochii spre tavan.

- Ești teribilă! Nu știi să renunți, nu-i așa?

Surâde într-o parte.

- Ce înseamnă „a renunța"?

O iau de mână și o conduc la ușă.

- Ceea ce vei face tu chiar acum.

Dă din umeri.

- Treaba ta. Nu știi ce pierzi. Sunt mai bună decât Keiko.

- Și mai modestă.

- A, ți-ai dat seama?

- Nu, am zis așa, la nimereală.

- Iar avem un dialog stupid.

- Așa se pare.

- Îl continuăm?

- Nu țin neapărat.

- Nici eu.

- Atunci, eu, unul, fac duș. (Deschid ușa.) Singur.

- Cum vrei... bombăne, ieșind.

115

Mă întind pe saltea lângă Keiko. Îmi cercetează cu ochi întrebători chipul.

- Ce s-a întâmplat?

- Nimic. Soră-ta.

- Ce ți-a mai făcut? se interesează, chicotind.

- Nimic. Nu contează.

- Presupun că iar n-ai vrut s-o fuți...

- Mda.

- Și...?

- Și, nimic.

- Ești deja la al treilea „nimic"; ce înseamnă de fapt?

- Nimic - o lămuresc, reprimându-mi un zâmbet.

- Baka!

- Mulțumesc.

Se ridică într-un cot și, sprijindu-și bărbia în palmă, se uită la mine cu o expresie în același timp amuzată și intrigată.

- Chiar m-ai făcut curioasă; ce ți-a făcut soră-mea? (Deschid gura să îi răspund, însă adaugă la repezeală:) Să nu-mi zici iar „nimic"!

- Atunci, mai bine schimbăm subiectul.

- De acord; însă după ce-mi povestești ce ți-a făcut Ikumi.

Oftez.

- N-am nicio șansă să evit răspunsul?

Surâde.

- Niciuna! Hai, nu te mai ascunde după castan și spune odată!

- Bine, bine... Chiar nu mi-a făcut nimic țicnita de soră-ta, însă nu înțeleg de ce mă înnebunește cu insistențele când tocmai ea a fost cea care a intervenit când te-ai găsit s-o faci pe Sayuri să se simtă obligată să se culce cu mine, iar...

- Te înșeli - mă întrerupe.

Clipesc a nedumerire.

- În ce privință?

- Sayuri. Dacă n-ai fi atât de zăpăcit, ți-ai fi dat seama că-i place de tine; așa că am încercat s-o ajut, fiindcă balaurița aia amețită e cam timidă și nu îndrăznea să ți-o propună.

- Știam asta... - murmur.

Acum, ea e cea care clipește; îi explic:

- Știam că-i place de mine. Mi-a spus. (Schițez un surâs ironic-jenat.) S-ar părea că sunt foarte dorit de hime... Și al naibii să fiu dacă-mi dau seama de ce!

Mă fixează cu imenșii ei ochi verzi.

- Ba cred că știi.

Clatin din cap.

- Nu, nu știu... Sigur, îmi vin în minte tot soiul de presupuneri, dar...

Intensitatea privirii ei devine aproape materială.

- Denn, la întrebarea asta ți-a dat un răspuns mai demult Ikumi; al meu e mai simplu: se întâmplă fiindcă simțim că ne simpatizezi. Și, crede-mă, nu sunt mulți care o fac.

Este, într-adevăr, un răspuns simplu. Poate chiar prea simplu...

- Și crezi că e un motiv suficient?

Un zâmbet îi vizitează colțurile gurii.

- Da, dacă îți amintești pentru ce am fost proiectate. Asta e ceea ce știm să facem, asta oferim...

- Dar nu mă refeream la sex... Adică, nu numai.

În enormii ei ochi își face apariția un baka jucăuș.

- Atunci, ești încă mai naiv decât pari!

- Mulțumesc... - mormăi.

Zâmbetul i se instalează mai comod.

- Cu plăcere!

Prefer să mă prefac surd la ironia din vocea ei și schimb subiectul:

- Poate că ați fost proiectate pentru sex, dar în niciun caz nu e tot ceea ce știți să faceți...

Ridică o sprânceană.

- Ce vrei să zici?

- Că ai fost nemaipomenită mai devreme, la „Scoică": ai o voce extraordinară, iar melodia mi-a plăcut foarte mult... Ar trebui să te gândești la o carieră în muzică.

Reușește performanța de a aduna în aceeași mină două emoții nu tocmai înrudite: se îmbujorează, încântată de compliment, și se încruntă, întristată.

- Fir-ar să fie, Denn, chiar n-ai de gând să-nțelegi odată pentru totdeauna că o himă n-are dreptul să facă altceva decât ceea ce i s-a destinat prin proiectare!? Și chiar dacă, prin absurd, mi s-ar permite să mă ocup și de muzică, cine crezi tu c-ar vrea s-asculte cântând o... cum mi-a zis ăla...? a, da, „androidă japonaută"?! Ai uitat ce reacție au avut când i-a stârnit bufonu' ăla de prezentator?

Îi mângâi încetișor obrazul, zâmbindu-i.

- Nu, dar tu ești cea care se face că uită aplauzele.

Îmbujorarea apropiindu-se de cota de avarie, o ascunde sub cascada mătăsoasă a pletelor ei verzi și murmură:

- Nu, nu le-am uitat... Așa cum n-am uitat că ți le datorez.

- Aiurea! Nu le datorezi decât talentului tău.

- Mai încet cu siropu', că mi se face rău de la atâta dulcegărie! se face auzită din cealaltă încăpere vocea lui Ikumi; și e atât de ironică încât am senzația că îi văd rânjetul plutind în aer, precum cel al motanului de Cheshire.

- Nu ți-e rușine să tragi cu urechea?! exclam cu prefăcută indignare.

- Ți se pare că vorbeați chiar atât de încet? ne parvine replica ei rușinată.

- Ce-ar fi să-ți vezi de treburile tale? se interesează cu voce măsurată Keiko.

Ușa culisează dezvăluindu-ne o pseudo-puștoaică rânjitoare. Trebuie să recunosc că arată mult mai bine decât mâța din carte...

- Și de când știi tu care-s treburile mele? se interesează din prag.

- Cred că ți s-a făcut de-o bătaie! mârâie hima verde.

Cea azurie se întoarce spre mine, arborând o mină cât se poate de serioasă.

- Având în vedere că în acest moment lucrăm pentru tine, decizia îți aparține: vrei să vezi o bătaie între fete?

- Nu, mulțumesc - spun, prefăcându-mă convins de seriozitatea propunerii.

- Păcat - rânjește și Keiko. Ar fi fost o bună ocazie s-o calmez pe obrăznicătura asta mică.

- Pe cine faci tu „mică"!? se stropșește Ikumi.

- A, deci ești de acord că ești obraznică!

- Nu, dar pentru asta pregătisem altă întrebare, pentru că nu vreau să-ți suprasolicit cei doi neuroni.

- Ție chiar ți s-a făcut de-o bătaie!

- Se pare că și cu memoria stai prost: ai uitat deja ce-a zis Denn?

- Nu, dar dacă mai continui cred c-o să fie de acord să-ți înroșesc fundu'!

- Nu zău?!

Mă întind pe spate, cu mâinile sub ceafă, și, fixând tavanul, reduc sfada celor două surori manga la un simplu zgomot de fond - știu prea bine că se prostesc, așa că nu îmi fac griji în privința unei eventuale escaladări a conflictului. Mai mult, în mod bizar, cearta lor în joacă mă relaxează - poate fiindcă îmi dă senzația că totul e în regulă... Sau, pur și simplu, deoarece am bănuiala că o fac doar ca să mă amuze. Închid ochii. Cât de mult m-am atașat de cele două tinere în atât de puțin timp... Abia aștept să vină ziua de mâine - sunt nerăbdător să le fac surpriza promisă. Mă întreb cum vor reacționa...

- Sst! A adormit...

- Bietul de el, cred că l-a extenuat vindecarea lui Sayuri.

- Mai mult ca sigur; dar s-a străduit s-o ascundă...

- Aș vrea să fie mai deschis față de noi...

- Nu putem să-i cerem imposibilul, ne cunoaște de prea puțin timp. Și nu uita în ce situație imposibilă a fost pus.

- Cum aș putea? Dar s-a descurcat admirabil.

- Așa e. Oare datorită puterilor pe care le-a dobândit...?

- Cine poate ști? Probabil că nici nu vom afla vreodată; oricum, cred că e un om greu de îngenuncheat.

- Îhâm! Și foarte încăpățânat.

- Uneori e o calitate.

- În cazul lui, se prea poate.

Fără să deschid ochii, mă bag în discuție:

- Hei, fetelor, dacă mă mai lăudați mult o să mi se urce la cap și nu va mai fi de trăit cu mine...

- Baka!! mi se răspunde pe două voci.

____________

notă:

Motanul de Cheshire este un personaj fantastic din „Alice în Țara Minunilor", de Lewis Carroll.