Oglindiri în Enormii Lor Ochi 27

„...Nu, domnule."

„L-ai mai căutat?"

„Păi... Nu, pentru că a zis că se ocupă-n continuare de eliminarea tipului și mă anunță când rezolvă..."

„Deci aștepți să te anunțe, da?"

„Păi... da."

„Idiotule! Sună-l și vezi ce mama naibii face! M-am săturat de când tot aștept să fie omorât nenorocitul ăla!!"

„Da, domnule..."

131

Deși am insistat, Ikumi a preferat să nu mă „citească", asigurându-mă că mă crede pe cuvânt; după care, se interesează:

- Și cam cât ți-au cerut pentru noi?

Ridic din umeri.

- Are vreo importanță?

- Poate că da, poate că nu. Oricum, ai putea să fii drăguț ca întotdeauna și să-mi satisfaci curiozitatea.

Îi ofer un pui de rânjet.

- Lasă lingușeala, că nu ține!

Keiko îmi administrează un cot în coaste - destul de ponderat, din fericire.

- Denn, nu te mai prosti și răspunde! Și eu sunt curioasă la cât m-au evaluat ticăloșii ăia de la Material...

Frecându-mi ostentativ locul impactului, hotărăsc să mă răzbun:

- N-aș putea să zic dacă mi-au cerut mult sau nu, fiindcă tot nu m-am obișnuit cu valoarea dolarului de aici... În tot cazul, au încercat să mă convingă să cumpăr în locul vostru două fete „noi", pentru că pe voi vă consideră ca fiind mai degrabă „uzate"...

- Naani!?! exclamă cele două într-un glas.

- Eu, uzată!? protestează falsa fetișcană.

- Cum adică, uzate?! se indignează fata cu plete verzi.

- Sper, spre binele tău, că n-ai inventat-o ca să râzi de noi! mârâie Ikumi.

- Ar fi chiar lemnos din partea ta! adaugă Keiko.

Nici nu știu dacă reacția lor violentă ar trebui să mă distreze sau dimpotrivă; oricum, nu este cazul să prelungesc gluma.

- Chiar așa mi-au spus; dacă nu mă credeți, n-aveți decât să-l întrebați pe Raoul.

- Hmmm! mormăie Ikumi. Bun, și până la urmă cât ai plătit?

- Păi... Mi-au cerut patruzeci și două de mii pentru Keiko, iar pentru tine, cincizeci și una de mii, fiindcă aparții unei „clase cu aspect particular"...

Hima cu aspect particular adoptă o mină impasibilă; în schimb, cea verde face ochi rotunzi.

- Patruzeci și două de mii valorez?! Atât de mult?!

- Da, fiindcă m-au asigurat că sunteți hime premium.

- Premium...?

- Puteai să zici de la început și asta, în loc să ne enervezi cu „uzate"! bombăne micuța azurie. Și ți-au făcut vreo reducere sau ai plătit ca prostu' cât ți-au cerut?

- Ikumi! se încruntă Keiko.

- Da, au lăsat prețul la nouăzeci de mii pentru că v-am cumpărat pe amândouă.

- Ai plătit nouăzeci de mii de dolari pentru noi - murmură drăguța himă verde, privind în gol.

- Nu chiar... Le-am oferit optzeci și cinci. (Fetele se uită mirat-întrebător la mine.) Și au acceptat - răspund întrebării lor mute.

Ikumi ridică o sprânceană.

- Asta înseamnă că ai obținut o reducere totală de... (Calculează mental.) ...opt mii de dolari! Ești tare! Cu banii ăștia poți cumpăra două mașini...

- Și nu din cele mai ieftine - adaugă mecanic sora ei, cu ochii din nou ațintiți în gol.

E rândul meu la ridicat sprânceana.

- Ia stați puțin! Cât costă aici o mașină nouă?

- Una ieftină e două mii cinci sute, trei mii; un Duesenberg sau un Rolls poate ajunge chiar la cincizeci de mii - mă lămurește pseudo-puștoaica.

Chiar că nu aveam idee cât valorează dolarul aici... Acum înțeleg mai bine reacția pe care a avut-o Raoul când i-am spus că vreau să le cumpăr pe cele două fete.

Ikumi mă fixează printre gene și chicotește:

- Ce faci mutra asta? Te gândești că-n loc să dai banii ăștia pe mine mai bine-ți luai un Doozie?

Îi zâmbesc în cel mai pur stil „Las' că-ți stric eu poanta".

- N-ai nimerit-o! Preferam un Rolls.

- Și-n locul meu ce ți-ai fi luat? intră în joc și Keiko.

Mă uit la ea, frecându-mi gânditor bărbia ca și cum aș reflecta serios la întrebarea ei.

- Hmmm... Cred că dacă aș fi știut cât e o mașină de lux aici, nu făceam prostia să dau banii ăștia pe voi două, ci îmi luam un super-automobil și te cumpăram numai pe tine.

- Nani!? exclamă falsa fetișcană cu indignare pe cât de vehementă, pe atât de prefăcută. Adică o mașină te interesează mai mult decât persoana mea?!

Îi surâd serafic.

- Bineînțeles! O mașină este utilă. Și nu are cum să fie atât de enervantă ca tine.

- Ce măgar! Pentru asta, nu mă mai fut cu tine! exclamă jignita.

Schimb o privire nedumerit-amuzată cu sora ei.

- Puteai găsi o pedeapsă mai eficientă... - constată aceasta.

- Desigur - răspunde, cu un rânjet echivoc, micuța azurie. Dacă discuția ar fi avut vreun dram de seriozitate.

- Dacă tot ai adus vorba de seriozitate, chiar mă gândeam să cumpăr niște mașini.

- „Niște"...? se miră Ikumi. Una nu-ți ajunge?

- Mie, da. Însă voiam să vă iau și vouă câte una.

Cele două hime se uită scurt una la alta, apoi se întorc spre mine și încep să vorbească în același timp:

- Denn, ajunge cât ai cheltuit pentru noi, chiar nu are sens... - zice Keiko.

- Potolește-te, Denn, nu mai arunca așa cu banii... - spune Ikumi.

Ridic mâinile a „Așteptați puțin!".

- Hei, hei, cum adică nu are sens?! Ba are tot sensul de pe lume: voi sunteți tot ce contează în viața mea în acest moment, și vreau să fac tot ce-mi stă în putință ca să fiți fericite...

Fetele mă fixează cu licăriri de emoție în enormii lor ochi, după care, parcă sincronizate, își apleacă privirile și se îmbujorează.

- Denn, nu... nu... - își caută fără succes cuvintele micuța himă bleu.

Keiko, însă, reușește:

- Nu înțelegi că deja ne-ai copleșit? Nu poți continua așa, noi... Noi nu putem accepta atât de mult de la tine... Nu... Nu cred că merităm, și... (Deschid gura, vrând să o întrerup, dar îmi face semn să o las să termine.) Și, oricum, trebuie să te gândești și la tine, la ce vei face în continuare... Poate că n-o să găsești nicio slujbă sau afacere și atunci o să ai nevoie de toți banii pe care-i mai ai, așa că, te rugăm, nu mai cheltui pentru noi!

Ca niciodată, Ikumi e întru totul de acord cu sora ei și dă aprobator din cap.

- Bine, dar... - încerc să protestez.

- „Dar", nimic! mă oprește pseudo-puștoaica. Keiko are dreptate. Cumpără-ți ce mașină vrei, o să ne plimbi cu ea dacă-ți face plăcere, însă nu te mai gândi să ne faci cadouri... Mai ales când e vorba de unele atât de costisitoare.

Oftez, pregătindu-mă să le contrazic, dar combo-ul prinde glas, desenând în aer mutra lui Raoul.

- Domnule Morton...?

Ce naiba mai vrea?! Tinerele, la fel de nedumerite, se uită la mine, iar o sonerie se găsește exact acum să răsune.

- Raspunde, Denn, eu mă duc să văd cine-i la ușă - zice Keiko și pleacă într-acolo.

- Trebuie să fie livrarea mâncării pe care am comandat-o - spune Ikumi, privind fără urmă de simpatie mutra plutitoare.

- Da, Raoul! mă răstesc în direcția mașinăriei.

- Hola, Mickey - aud dinspre antreu.

Mickey...? Care Mickey?

Între timp, figura „dispecerului" a prins viață:

- Scuzați-mă că vă deranjez, domnule Morton; vă pot reține atenția pentru câteva clipe? întreabă cu un ton servil.

- Hola, Keiko! Ikumi e? se interesează Mickey.

Acum știu cine este: puștiul obraznic care își tot băga mâinile unde nu avea treabă. Ăsta ce mai vrea?

- Reține-mi-o, dar repede - îi răspund lui Raoul.

- Stai să văd - îl lămurește hima verde pe băiat.

- Desigur, domnule! Îmi cer iertare, dar nu am apucat să vă întreb dacă v-ar interesa un contract de colaborare cu firma noastră...

- Ikumi, ești acasă? strigă Keiko.

- Colaborare...? Ce fel de colaborare?

- Nu știu; depinde ce vrea de la mine - răspunde micuța bleu, suficient de tare pentru a fi auzită de puști.

- Păi, dacă doriți să păstrăm cele două hime pe care tocmai le-ați achiziționat pe lista noastră de oferte; vă percepem un comision de numai...

- Nu mă interesează! îl întrerup.

- Am o treabă cu tine! ridică glasul Mickey.

- Nu, zău!? mârâie Ikumi, plecând la rându-i către intrare.

- Vă las să discutați - spune Keiko, revenind în living; se uită la figura, surprinsă de tonul categoric al răspunsului meu, a „dispecerului", pe urmă la mine, și mă întreabă:

- Ce vrea Raoul?

- Hola, Ikumi! Ce faci?

- Să vă furnizeze în continuare clienți contra unui comision - o dumiresc. Ce părere ai, am făcut bine că l-am refuzat?

Raoul se uită la noi - via combo - cu ochi atât de mari încât începe să semene cu un „dispecer" manga.

- Făceam destul de bine; ce vrei? se aude vocea lui Ikumi.

- Bineînțeles - îmi răspunde hima verde înainte de a se întoarce către imaginea holografică. Raoul, aș vrea să-ți zic ceva...

- Mi-a dat tati bani - se laudă băiatul.

- Ăă, da, Keiko...?

- Bravo lui; și de ce m-ar interesa pe mine treaba asta? spune pe un ton agasat falsa fetișcană.

Keiko zâmbește dulce și, cu voce joasă:

- Raoul, ai fost mult timp dispecerul meu și am atâtea amintiri deosebite legate de această perioadă... Am tot dorit să-ți zic ceva despre asta, dar, până acum, pur și simplu nu am avut ocazia...

Tipul clipește, parcă neputându-se hotărî dacă să zâmbească la rându-i; după o scurtă tăcere, fata, continuând să surâdă, spune rar, fără să schimbe intonația:

- Du-te-n mă-ta, nenorocitule!

- Ești proastă?! se obrăznicește Mickey. Am venit să te fut!

Lui Raoul îi pică falca, iar un sunet caracteristic ne informează că puștiul cel obraznic și cu hormonii în clocot tocmai a încasat o palmă. Una de mare calibru.

- ...Nani...?!? îngaimă „dispecerul" de îndată ce reușește să își recupereze maxilarul.

- AAU!! țipă Mickey.

- Cred că ai înțeles foarte bine ce ți-a zis Keiko. Sayonara, Raoul!

- Asta-i pentru „proastă"; în privința banilor, dacă vrei să-i folosești pentru plăceri sexuale, fă-i sul și bagă-ți-i în cur! îl sfătuiește cu voce calmă Ikumi pe băiat.

Tânăra cu plete verzi îmi aruncă o privire amuzată; i-o întorc.

- Cum îți permiți să dai în mine, curvo!? Te spun lu' tata, și-o să vezi ce-o să pățești, himă-mpuțită!

- Bună idee. Cară-te cât mai repede la tac-tu dacă nu vrei să-ncasezi și-un șut în coaie!

- E o finuță, surioara asta a ta! comentez.

- Nu-i așa? chicotește Keiko.

- Las' că vezi tu ce-o să pățești! amenință iar Mickey, îndepărtându-se.

- Hai, evaporă-te, rahat cu ochi! replică amenințata, trântind ușa.

Cât de repede a devenit conștientă de noul ei statut social...